Lectura biblica: 2Cor. 5, 1-10
Misterul reconcilierii
1 Știm că dacă locuința pământească, cortul nostru, se desface, avem o locuință de la Dumnezeu, o locuință nefăcută de mână, veșnică, în ceruri. 2 De aceea suspinăm în această locuință, dorind să ne îmbrăcăm cu cea din cer 3 numai dacă vom fi găsiți îmbrăcați, și nu goi. 4 De fapt, fiind în cortul acesta, suspinăm apăsați de greutate, pentru faptul că nu am vrea să ne dezbrăcăm, ci să ne îmbrăcăm pentru ca ceea ce este muritor să fie absorbit de viață. 5 Cel care ne-a făcut pentru aceasta este Dumnezeu care ne-a dat arvuna Duhului.
6 Așadar, noi suntem întotdeauna plini de încredere, deși știm că atât timp cât locuim în trup, suntem departe de Domnul, 7 căci umblăm prin credință, nu prin vedere. 8 Deci suntem plini de încredere și ne place mai mult să părăsim trupul și să ne întoarcem acasă la Dumnezeu. 9 De aceea, fie că rămânem [în trup], fie că plecăm, ne străduim să-i fim plăcuți lui. 10 Căci noi toți trebuie să ne arătăm înaintea tribunalului lui Cristos pentru ca fiecare să primească, pentru ceea ce a făcut cât timp a fost în trup, fie bine, fie rău.
Comentariu biblic: 2 Cor. 5, 1-10.
În cele ce urmează, Pavel dezvoltă ideile cuprinse în 2 Cor. 4, 16-18. Acolo, Pavel pune în contrast lucrurile care se văd și care sunt vremelnice cu lucrurile care nu se văd şi sunt veşnice. Acum, el se referă la situaţia noastră, a omului care trăieşte prin credinţă şi se află în trupul său pământesc. „Ştim într-adevăr, că, dacă se desface casa pământească a cortului nostru trupesc, avem o clădire în cer de la Dumnezeu, o casă care nu este făcută de mână omenească, ci este veşnică” (2 Cor. 5, 1). În viaţa omenească, un cort este un adăpost vremelnic, menit să ne apere întrucâtva de intemperiile lumii. Omul este aici pe pământ un călător, care-şi poartă cu sine, asemenea unui melc, locuinţa temporară, adică acest trup pământesc. Dar călătoria noastră pământească are un ţel final și anume o casă, un trup ceresc, o situaţie stabilă în Dumnezeu. Pavel este convins că el va prinde momentul venirii lui Cristos, aici, cât timp este în viaţă. Noi, credincioşii, ne ducem această viaţă pământească în mijlocul greutăţilor, în speranţa că ceea ce este vremelnic va fi îmbrăcat în veşnicie: „Chiar în cortul acesta, deci, gemem apăsaţi; nu că dorim să fim dezbrăcaţi de trupul acesta, ci să fim îmbrăcaţi cu trupul celălalt peste acesta, pentru ca ce este muritor în noi să fie înghiţit de viaţă” (2 Cor. 5, 4). Siguranţa mântuirii aici ne este dată de faptul că am primit „arvuna Duhului” care ne conferă încrederea. Aici, noi lucrăm prin credinţă şi nu prin vedere şi ne silim ca faptele noastre să fie conforme cu credinţa care ne mântuieşte, pentru că „toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Cristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata, după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup” (2 Cor. 5, 10). Pavel face deosebire clară între mântuire şi răsplată. Mântuirea ţine exclusiv de credinţă, iar răsplata ţine de faptele credinţei. Nu mântuirea sau nemântuirea va fi judecată, ci armonia dintre credinţă şi faptele omului, izvorâte din ea, pentru care va primi sau nu răsplată. Viaţa creştinului trebuie să fie armonioasă şi unitară. [2011]