Hramul unei comunităţi parohiale sau monahale şi implicit al bisericii sale, este fie ziua de comemorare a sfântului sub a cărui protecţie este pusă, fie ziua sărbătorii din cursul anului liturgic, căreia îi este dedicată. Câteodată, o biserică poate avea şi două hramuri.
Comunitatea monastică Stavroanastasis şi biserica ei, având ca sărbătoare Misterul pascal, al Patimilor, Morţii şi Învierii Domnului, considerate ca un întreg inseparabil, îşi sărbătoreşte hramul, nu de două ori într-un an liturgic, ci o singură dată, dar timp de 16 zile, începând cu Sâmbăta lui Lazăr şi terminând cu Duminica Tomii. Deci întreaga Săptămână a Patimilor, în care pomenim suferinţele, moartea şi îngroparea Domnului, precum şi întreaga Săptămână Luminată, punctul central fiind reprezentat de marea şi slăvita sărbătoare a Învierii Domnului, Sf. Paşti. Fiecare dintre aceste zile, au un caracter solemn şi un ritual specific, având deci prin ele însele deja un caracter de „hram”. Prima zi de hram, Sâmbăta lui Lazăr, ziua centrală, Sf. Paşti, şi ultima zi, Duminica Tomii, sunt toate trei caracterizate de o simbolistică a „porţii”. În prima, Domnul porunceşte celor de faţă: „Daţi la o parte piatra” (de dinaintea mormântului unde era pus trupul mort al lui Lazăr), la Înviere, Isus iese din mormânt, piatra fiind sigilată, iar în ultima zi Isus intră în odaia unde erau strâşi ucenicii, prin uşile încuiate. Învierea lui Isus în trupul său glorificat nimiceşte orice barieră de comunicare între om şi Dumnezeu.
Aceasta este tema centrală şi ca să spunem aşa, nucleul teologiei „stavroanastasice”. El este exprimat nu doar verbal şi discursiv, ci şi în arhitectura bisericii Comunităţii, precum şi în ritualul specific al liturghiei Hramului, şi este exprimat sintetic şi simbolic în emblema acestei Comunităţi.