Apostolul: Rm 2,10-16; Evanghelia: Mt 4,18-23
Ucenicii apostoli, ca primii patru chemați (Mt 4,18-23; cf. Mc 1,16-20; Lc 5,1-11; In 1,35-42), cărora Isus Cristos le-a pregătit un loc lângă el în cer (Io 14,2-3), sunt un grup special în mulțimea tuturor sfinților, celebrați duminica trecută. Chemarea primilor patru ucenici a fost la un nou exod, pentru că a avut loc pe malul mării Galileii (v. 18), fapt care trimite la marea Roșie, prin care a avut loc exodul din Egipt.
Din Iudeea, unde fusese botezat și ispitit, Isus Cristos se retrage în Galileea unde începe propovăduirea publică reluând mesajul lui Ioan Botezătorul, care fusese arestat (Mt 4,12), cu același îndemn și aceiaș motivație: ”convertiți-vă, căci este aproape Împărăția cerurilor” (v. 17). Împărăția cerurilor, care se apropie, fiind Isus Cristos cu Spiritul Sfânt (Mt 12,28; Lc 11,20). Constituția Împărăției cerurilor este definită în predica de pe munte, care urmează după chemarea primilor ucenici (Mt 5-7), predică în care fericirile sunt ”decalogul” creștin.
În Iudeea, la îndemnul lui Ioan Botezătorul, Andrei și un alt ucenic, fac cunoștință cu Isus Cristos, văzând unde locuia și rămânând cu el în ziua aceia (Io 1,39). Andrei l-a dus la Isus Cristos și pe fratele său Simon (Io 1,35-42). Chemarea definitivă a lui Andrei și Simon Petru, o va face Isus Cristos după întemnițarea lui Ioan Botezătorul (Mt 4,12), când își începe activitatea de predicator itinerant în cetățile Galileii și ca un nou Noe începe construirea corabiei salvării evreilor (Lc 17,26-27).
Pentru a-i trimite să predice Evanghelia și să-i continue programul de botez și liturgic și după înălțarea la cer, Isus Cristos cheamă pe pescarii Simon, Andrei, Iacob și Ioan, pentru a-i face ucenicie, în vederea pescuirii oamenilor (vv. 19.21). Pescari de oameni, cu undița cuvântului Evangheliei, cuvânt cu care și ei au fost pescuiți de Isus Cristos. Episodul chemării primilor patru ucenici trimite la scena chemării lui Elisei de către Ilie (3 Regi 19,19-21 LXX). Decizia lui Elisei de a-l urma pe Ilie a fost radicală. S-a lepădat de trecut fără nostalgie, sacrificând boii și plugul pentru a nu mai avea la ce să se întoarcă.
Isus Cristos cheamă pescari, oameni simpli fără studii și fără știința oratoriei, pentru ca oamenii să se convertească prin puterea lui Dumnezeu nu prin știință și elocință. La fel când îi trimite pe ucenici în misiune le cere despuiere totală (Mt 10,9-10), pentru a atrage pe oameni prin puterea cuvântului, nu prin mijloace materiale.
Așa cum lui Pavel nu-i va schimba drumul spre Damasc (Fapte 9,6), ci numai motivul mersului la Damasc, și celor patru chemați nu le schimbă meseria de pescari ci numai obiectul pescuitului, oameni nu pești. Dacă pești pescuiți din mare mor, oamenii mor dacă rămân în apele mari ale morții cauzată de păcat. De aceea trebuie să fie pescuiți, aduși la viață, prin inițierea creștină, prin cufundarea și ridicarea în moartea și învierea lui Isus Cristos.
Pescuitul și vânatul sunt ocupațiile de la începuturile omenirii, ocupații completate cu agricultură și construcții. Se trăia liber, dar nesigur, din ce oferea Dumnezeu prin natură: pește și vânat. Erau libere atât animalele cât și omul. Domesticind animalele, pescarii și vânătorii devin zootehniști asigurați, slujitori ai animalelor întemnițate.
La începuturile creștinătății accentul era pus pe pescuitul oamenilor cu undița Evangheliei din marea lumii care zace sub puterea celui Rău. Tot de începuturi este legat și vânatul pentru domesticire, semănatul sau săditul pentru agricultură și punerea temeliei pentru clădire (1 Cor 3,6-15). După încreștinarea tuturor, accentul se pune pe creșterea spirituală a oamenilor, făcând zootehnie, agricultură sau zidărie spirituală.
Chemarea lui Isus Cristos este: ”haideți după mine” (v. 19), veniți în spatele meu. Cu un pas în urma maestrului este locul ucenicului. Când Petru va păși cu un pas înaintea lui Isus Cristos, vorbind ca Satana, va fi trimis înapoi la locul său de ucenic (Mt 16,23).
Spre deosebire de elevi sau studenți, care erau duși la maestru (învățător) de către pedagog și readuși acasă după un număr de ore, ucenicii părăseau familia și trăiau cu maestru, adoptând stilul lui de viață care întrupa învățătura sa (filozofia, teoria).
Cele două perechi de frați, chemați la fraternitate, fascinați de cuvântul lui Isus Cristos, pe care l-au cunoscut în Iudeea unde boteza Ioan (Io 1,32-42; deci nu era un străin necunoscut), fără a-i pune condiții și a-i cere explicații, fără a vedea nici o minune și fără nici o promisiune că vor fi răsplătiți, abandonează totul și-l urmează imediat pe Isus (vv. 20.22). Aceiaș atitudine o găsim și la începuturile Vechiului Testament. Avram a lăsat țara, rudele și casa, urmând chemarea Domnului (Gen 12,1.4). Rut moabita, din genealogia mesianică (Mt 1,5), decide să urmeze ca ucenică pe soacra sa Naomi zicând: ”încotro vei merge tu, voi merge și eu; unde vei locui tu, voi locui și eu; poporul tău va fi și poporul meu și Dumnezeul tău va fi și Dumnezeul meu” (Rut 1,16).
Ucenicii au lăsat năvoadele și barca, instrumente pentru muncă și mijloc de identitate profesională și familia (Mc 1,20: tată și simbriași). Le-a fost ușor să lase tot căci erau săraci, ar zice unii. Văduva sărac, dând tot ce avea ca să trăiască, a fost mai darnică decât bogații care dăruiau mult (Lc 21,1-4). Și ucenicii au fost mai generoși pentru că au părăsit tot ce aveau. Ucenicia pentru Împărăția lui Dumnezeu coastă lepădarea de tot ce ai (Lc 14,33). Te ai pe tine însuți (sinele), rude și avere. Te lepezi, de sine, prin ascultarea de bunăvoie. De rude te lepezi prin înstrăinare și celibat de bunăvoie și de avere te lepezi prin sărăcie de bunăvoie.
Lui Simon fiul lui Iona, i-a fost schimbat numele în Kefa-Petru (stâncă), semn a schimbării destinului și semn de proprietate (Io 1,42). Ca și Filip era născut la Betsaida (Io 1,44). Era căsătorit și locuia la Capernaum împreună cu soacra sa (Mc 1,21.29-30). Petru a ajuns conducătorul grupului de apostoli și predicatorul principal (Fap 1,15; 2,14).
Andrei, de la ”andreia”, care înseamnă bărbăție, curaj, era fratele lui Petru și ucenic a lui Ioan Botezătorul. A fost primul interesat și atras de Isus Cristos la îndemnul lui Ioan Botezătorul. El la rândul lui l-a dus la Isus Cristos pe fratele său Petru (Io 1,35-41).
Iacob și Ioan, numiți ”fiii tunetului” (Mc 3,17), împreună cu Petru, au fost cei mai apropiați de Isus Cristos. Au fost recrutați și ”înrolați” în ”statul major” a lui Isus Cristos (cf. Cristian Bădiliță). Ei au asistat la învierea fiicei lui Iair (Mc 5,37), la schimbarea la față (Mt 17,1) și la agonia din Ghetsimani (Mt 26,37). Iacob moare martir sub Irod Agripa (Fap 12,1-2).
După schimbarea la față, chemarea lui Isus Cristos devine mai urgentă iar detașarea de toate necondiționată. Celor chemați sau celor care doresc să-l urmeze Isus Cristos le amintește trei lucruri. Să nu se aștepte la viață cu perspectiva confortului și a îmbogățirii, pentru că Fiul omului nu are avere și confort nici cât vulpile care au viziuni sau păsările cerului care au cuib (Lc 9,58). S-a născut în iesle și a fost îngropat într-un mormânt străin. Să nu aibă alte priorități. Mai întâi, îngroparea părinților și împărțirea moștenirii (Lc 9,59) sau salutarea rudelor (Lc 9,61) și apoi urmarea lui Cristos. Să nu fie nostalgici, privind înapoi și înaintând cu spatele înainte (Lc 9,62).
Când au fost chemate de Isus Cristos la ucenicie, femeile? Știm că au urmat (probabil instinctiv) grupul ucenicilor și-i slujeau din avutul lor (Lc 8,2-3).
Pe lângă chemarea universală la mântuire și viață veșnică există și chemarea universală la nenorocire și moarte veșnică, prin cântecul seducător al sirenelor. Cum Ulise a astupat urechile corăbierilor, iar el a fost legat de catargul corăbiei, așa și noi trebuie să ne legăm de Cruce catargul corăbiei Bisericii lui Dumnezeu și să ne astupăm urechile ca să nu auzim cântecul sirenelor sau să cântăm mai atrăgător decât sirenele.
Programul de botez și misionar a lui Isus Cristos s-a desfășurat în toată Galileia și s-a adresat tuturor oamenilor, fiind compus din trei activități. Isus învăța, vestea și vindeca. Ca rabin învăța în toate sinagogile Galileii (Mt 4,23; 9,35), locuri de cult sabatic și de scoală. Ca profet evanghelist vestea Evanghelia Împărăției (v. 23). Ca rege se îngrijea de sănătatea poporului și vindeca în mod minunat toate bolile și toate neputințele din popor (v. 23). Ca preot da cult Tatălui în rugăciune de priveghere (Mt 14,23).
Când Dumnezeu inaugurează ceva nou, când pune un început (începutul propovăduirii creștine) sau indică începutul unei acțiuni omenești, ca bun (după voia sa; jertfa din cort sau templu) sau rău (contrar voii sale; homosexualitatea din Sodoma (Gen 19) sau diviziunea lui Core (Num 16)), începutul îl confirmă sau îl pedepsește prin foc coborât din cer sau minuni.
Dreapta judecată a lui Dumnezeu, răsplătește fiecăruia după fapte. Dăruiește viață veșnică, slavă, cinste și pace, pentru stăruința în fapte bune, întâi iudeului și apoi grecului. Va da și mânie, pedeapsă, necaz și strâmtorare, celor ce nu ascultă de adevăr, ci de nedreptate, făcând răul (Rom 2,5-10). În ziua judecății, Domnul va revela ”realitățile ascunse”, întunecoase sau luminoase, după criteriul Evangheliei lui Pavel, dată oamenilor de Tatăl prin Isus Cristos (Rom 2,16: apostolul zilei). Pocăința, convertirea propovăduită de Ioan Botezătorul (Mt 3,2), de Isus Cristos (Mt 4,17) și de apostoli și succesorii lor (Lc 24,47), după ce au fost chemați și trimiși, este o opțiune pentru Împărăția cerurilor și o anticipare a judecății finale și universale.