Apostolul și Evanghelia Duminicii și ale Cuvioasei:
Apostolul: Evr 9,11-14; Gal 3,23-29; Evanghelia: Mc 10,32-45; Lc 7,36-50
Icoana stricată a omului căzut, om care caută ridicare și renovare politică ca fii lui Zebedeu, se renovează progresiv prin convertire ascetică personală (ca în cazul Mariei Egipteanca) și prin jertfa slujirii gratuite în comunitatea creștină și total prin golirea paharului suferinței și prin acceptarea botezului în apele profunde ale morții martirice, conform celor spuse de Domnul nostru Isus Cristos când a anunțat a treia oră patima sa în vederea învierii.
În contextul biblic al evanghelie de azi, cu a treia prevestire a patimii morții și învierii lui Isus Cristos (Mc 10,32-34; Mt 20,17-19; Lc 18,31-34) și cu cererea fiilor lui Zebedeu (Mc 10,35-45; Mt 20,20-28), sunt promisiunile făcute de Isus Cristos apostolilor, ca pentru sacrificiile lepădării de toate și ucenicie totală, să-i răsplătească însutit încă din veacul acesta iar în veacul ce vine cu viață veșnică (Mc 10,28-30). Matei precizează că Isus Cristos le-a promis și că: ”la înnoirea lumii, când Fiul Omului se va așeza pe tronul slavei sale, veți ședea și voi pe 12 tronuri spre a judeca cele 12 triburi ale lui Israel” (Mt 19,28). Cum erau pe drum, urcând la Ierusalim (v. 32), apropiindu-se de cetate, ucenicii ”credeau că Împărăția lui Dumnezeu urma să se arate îndată” (Lc 19,11) și prin urmare și împlinirea promisiunii asocierii apostolilor la guvernarea unei împărății politice a lui Isus Cristos, asociere care îi interesa în primul rând pe fii lui Zebedeu.
Cunoscând modul de gândire al apostolilor și văzând frica sacră care i-a cuprins cu privire la viitorul nesigur a lui Isus și al lor, Isus Cristos mergând înaintea apostolilor, îi conducea din față, ca păstorul înaintea oilor (respectându-le libertatea de a-l urma sau nu), le spune apostolilor ce avea să se petreacă cu el (v. 32). Totul este planificat de Tatăl, știut și acceptat de Fiul, nu suportat din întâmplare, pentru că în planurile lui Dumnezeu nimic nu-i întâmplător. Fiul Omului va fi predat (verb la pasiv, care exprimă mai mulți actori) autorităților religioase și politice, de Tatăl, de Iuda și de el însuși, chinuit și omorât, dar va fi înviat de Tatăl a treia zi (vv. 33-34).
Împărăția și tronul lui Isus nu sunt de aici, din lumea aceasta, politice, cum va preciza Isus Cristos în fața lui Pilat (Io 18,36). Sunt o realitate din altă lume, cerească. Este Ierusalimul de sus, mama noastră (Gal 4,26), care se va instaura definitiv pe pământ, va coborî din cer la sfârșitul lumii (Apoc 21,10). Acum, în mia de ani de la învierea lui Isus Cristos (prima înviere) până la învierea tuturor, se intră în Împărăția lui Dumnezeu prin patimă, moarte și înviere. Intră, şed pe tronuri și domnesc (guvernează, judecă) împreună cu Isus Cristos înviat, martirii și cei asimilați lor, care au parte de prima înviere (Apoc 20,4-6).
Faptul că apostoli n-au înțeles spusele lui Isus Cristos (Lc 18,34), fiind „daltoniști” cu privire la Cruce (sângele roșu), îl demonstrează și fii lui Zebedeu, care se gândesc la o împărăție lumească, a ierarhiei și puterii, și pretind posturi privilegiate de conducere, fără sacrificii, într-o eventuală împărăție politică a lui Isus Cristos care, gândeau ei, se va instaura în curând la Ierusalim. Dacă ucenicii au pierdut puterea spirituală de a face minuni (exorcism, ca în evanghelia duminicii trecute), fii lui Zebedeu iau măsuri de precauție ca să nu piardă puterea politică administrativă din Împărăția lui Isus Cristos.
Iacob și Ioan, sunt împreună cu Petru, martori ai învierii fiicei lui Iair, ai schimbări la față și ai agoniei lui Isus Cristos. Iacob și Ioan își iau măsuri de siguranță, temându-se probabil și de concurența apostolului Petru. Ei pretind cu tupeu, nu cer, să stea unul la dreapta (postul de prim ministru) și altul la stânga (postul de ministru de finanțe), locuri privilegiate apropiate de tronul regal a lui Isus Cristos (v. 37), locuri rezervate de Tatăl în lumea aceasta celor doi „frați” întru tâlhării răstigniți la dreapta și la stânga lui Isus Cristos (Mc 15,27). La Mt 20,20, cererea a fost exprimată și de mama fiilor lui Zebedeu (complot de familie). Ca să ajungi primul ai nevoie de aliați (de partid) și de unul care să-ți țină coarda, ca în alpinism. Independenții răzbesc mai greu.
În lumea aceasta partea stângă, a caprelor, este negativă în raport cu partea dreaptă, a oilor care este pozitivă (Mt 25,31-46), așa cum și din cei doi tâlhari răstigniți unul la dreapta și altul la stânga lui Isus (Mc 15,27), unul a fost bun (pocăit) și altul rău (îndrăcit). În slava lui Isus Cristos, există numai partea dreaptă, bună, nu există parte stângă, rea. De aceia Isus vorbește numai despre: ”a sta la dreapta mea sau în partea de bun augur” (v. 40), destinată celor pentru care a fost pregătită de la întemeierea lumii (Mt 25,34).
Nu-i pentru prima și nici ultima dată când apostolii au discutat sau au concurat pentru întâietate și putere administrativă, cu toate că Isus Cristos le vorbea despre apropierea patimilor. Au discutat pe drum (Mc 9,33-34), și s-au certat și după ultima cină (Lc 22,24), provocând atenționarea lui Isus Cristos din Lc 22,25-27 sau cea de la spălatul picioarelor (Io 13,1-17). Lupta pentru întâietate a dezbinat Biserica lui Dumnezeu acum o mie de ani prin marea schismă.
Pentru a deschide accesul la Împărăția sa cerească, Isus Cristos trebuie să bea potirul (la prezent) continuu, adică să golească ”cupa mâniei” divine pentru păcatele oamenilor, plină de fărădelegi, și să o umple cu Spiritul Sfânt. Trebuie să fie botezat continuu începând cu Iordanul și terminând cu Golgota, unde va fi botezat în apele profunde ale morții, botez mult dorit ca să se împlinească (Lc 12,50). Prin botezul morții martirice, ca Mare Preot al bunurilor viitoare, Isus Cristos a intrat, odată pentru totdeauna, în Locul Preasfânt, cu sângele său și a dobândit o răscumpărare veșnică (Evr 9,11-12: apostolul zilei). S-a jertfit în Duhul cel veșnic, fapt pentru care jertfa lui Isus Cristos este tot timpul actuală și veșnic valabilă (Evr 9,14). Jertfă actualizată de preoția veșnică a lui Isus Cristos integral (Cap și Trup), după rânduiala lui Melchisedec, prin pâine și vin, trup și sânge a lui Isus Cristos.
Apostolii, vor bea (la viitor) continuu paharul euharistic și vor fi botezați cu ”botezul Domnului” (v. 39), în apă și în Duh, primind focul Duhului Sfânt la Rusalii. Unii, ca Iacob mort martir înaintea lui Petru, ucis de Irod Agrippa (Fapte 12,1-11), vor fi botezați și cu botezul morții martirice. Ioan, fiind încă în trup, răpit în duh, a fost suit în cer prin ușa deschisă în cer (Apoc 4,1). Având parte de patimă, moarte și prima înviere, Isus Cristos le-a împlinit deja dorința lor de a ședea pe tronuri, de a domni și a judeca (Apoc 20,4).
Cererea fiilor lui Zebedeu a fost publică, ceilalți zece apostoli enervându-se (v. 41), enervare care-i oferă lui Isus Cristos prilejul de a preciza, în contrast cu ierarhia păgână din lume, în ce constă specificul ierarhiei în cadrul comunității creștine (vv. 42-45), în anticamera Împărăției cerești. În conformitate cu cele spuse mai înainte, că mulți dintre cei dintâi (fruntași) vor fi cei din urmă (codași) și invers (Mc 10,31), Isus Cristos răstoarnă viziunea ierarhică păgână a privilegiilor celor din frunte (dintâi). Ierarhia creștină nu este a privilegiilor și puterii, ci a slujirii și jertfirii pentru întreaga comunitate, după modelul dat de Isus Cristos (v. 45).
Pentru a gestiona căderea omului din asemănarea cu Dumnezeu în asemănarea cu animalele, Dumnezeu a lăsat în lume principiul autorității ca putere care subjugă, al stăpânirii și al supunerii, principiu valabil în familia lui Adam (Gen 3,16: bărbatul va fi stăpânul femeii) și extins în viața socială. Conducătorii neamurilor păgâne își impun autoritatea cu forța, le subjugă (katakyrieuousin, verb format din substantivele kyrios = stăpân, domn, și exousia = autoritate, putere, instituție) și pun stăpânire pe ele (v. 42).
În omenirea răscumpărată, în creștinism, lucrurile nu stau așa. Privilegiile sunt înlocuite cu îndatoririi și slujiri. În familia creștină supunerea trebuie să fie reciprocă (Ef 5,21), iar în comunitatea creștină, pentru a fi mai mare ajunge să fii sluga tuturor (v. 43) sau ultimul (Lc 22,26), dar pentru a fi cel dintâi, fruntaș sau cârmuitor, trebuie să fii robul tuturor (v. 44; Lc 22,26). Acum, în Biserica creștină, toți suntem slugi și domni, robi și stăpâni, datorită slujirii reciproce, iar după înviere vom fi numai domni și stăpâni. În lumea aceasta domnii au slugi, iar stăpânii au robi.
Exemplul de slujire jerfelnică l-a oferit Fiul Omului, Diaconul tăierii împrejur (Rm 15,8), Servul care suferă (Is 53,10-13), Păstorul cel bun (Io 10,15), care n-a venit ca să i se slujească, ci ca să slujească și să-și dea viața (sufletul) ca răscumpărare pentru mulți (v. 45), pentru oile sale. Robul Isus Cristos este înălțat foarte sus și primește numele Tatălui, Domnul, după patimă, moartea pe cruce și înviere (Fil 2,6-11).
În concluzie, evanghelia de azi, ne prezintă modul de guvernare în lume, în Biserică și în Împărăția lui Dumnezeu. În lumea căzută în care se intră prin naștere fizică, sunt câțiva domni și stăpâni și ceilalți slugi sau robi. În Biserica creștină în care se intră prin botez, toți sunt slugi sau robi ai lui Dumnezeu și în același timp domni și stăpâni, datorită slujirii reciproce. În Împărăția lui Dumnezeu în care se intră anticipat prin slujire jertfelnică de robi, prin suferință și martiriu, toți sunt numai domni și stăpâni.
Culoarea specifică a acestei duminici este pomenirea cuvioasei maici Maria Egipteanca, exemplu de femeie păcătoasă, care a băut până la fund paharul suferinței în asceză eremitică și s-a botezat cu botezul lacrimilor de pocăință și al martiriului alb, primind încă din viața aceasta privilegiul clarviziunii și levitației, iar după adormire șederea pe tronul de domnie.