Apostolul: 1 Cor 3,9-17; Evanghelia: Mt 14,22-34
Plimbarea lui Isus Cristos pe ape (Mt 14,22-34; cf. Mc 6,45-52; Io 6,15-21), urmează după minunea înmulțirii pâinilor și a peștilor (Mt 14,14-22; cf. Mc 6,30-44; Lc 9,10-17; Io 6,1-17). Sensul general al episoadelor este faptul că ucenicii nu pot să se descurce singuri în situațiile dificile de foame și furtună, fără ajutorul lui Isus Cristos.
Pentru a testa credința și calitățile de ucenici, Isus Cristos a dat ucenicilor un ”extemporal” (evaluare), silindu-i să se urce în corabie și să meargă singuri înaintea lui pe celălalt tărâm (v. 22). Testarea va culmina cu examenul de maturitate de la Cesarea lui Filip (Mt 16,13-20) și cu examenul de licență de la cruce.
Pentru a împiedica mesianismul politic al mulțimilor, care după înmulțirea pâinilor și a peștilor voiau să-l facă rege (Io 6,15), Isus Cristos urcă pe munte pentru a se ruga singur (v. 23), cum s-a rugat și la botez (Lc 3,21) sau înainte de alegerea, dintre ucenici, a celor 12 apostoli (Lc 6,12). Noaptea, pe munte, în singurătate, este timpul și locul potrivit pentru rugăciune netulburată. Despărțirea de ucenici și urcarea pe munte prefigurează urcarea la cer după moarte și înviere.
Ucenicii erau singuri la multe stadii de pământ (un stadiu este egal cu 185 metri), în mijlocul mării învolburate, aproape toată noaptea (v. 24). La straja a patra, adică între orele trei și șase din noapte, Isus Cristos a venit la ucenici umblând pe mare (v. 25). Ucenicii cutremurați de frică cred că văd o nălucă, un duh (v. 26). Isus Cristos îi încurajează, prezentându-se cu numele lui Dumnezeu (Ex 3,14): ”eu sunt” (v. 27). Petru verifică dacă cel ce se plimbă pe ape este Isus Cristos. Iese din barcă și umblă pe ape (v. 28). Ucenicii îl recunosc pe Isus Cristos ca Fiul lui Dumnezeu și i se închină (v. 33).
”Proba inițiatică” la care au fost supuși ucenicii la acest extemporal sau evaluare îi pregătește pentru proba pătimirii, morții și învierii lui Isus Cristos, pentru examenul de licență. Avem toate ingredientele unei inițieri: noapte, teamă, probă, trecere. Aici ucenicii au fost siliți să se îndepărteze (v. 22), Isus Cristos rămânând în rugăciune, noaptea pe munte (v. 23). În Ghetsimani, tot seara și tot în rugăciune a fost Isus Cristos, iar ucenicii l-au abandonat, ne putând să privegheze o oră cu el (Mt 26,36-43). Ucenicii când l-au văzut umblând pe mare, au țipat de frică zicând că văd o nălucă (v. 26). Înspăimântați de furtuna arestării lui Isus Cristos, ucenicii au crezut că văd o nălucă, când a apărut Înviatul (Lc 24,37). Au fost încurajați cu aceleași cuvinte: ”eu sunt” (v. 27; Lc 24,39). Aici Petru a vrut să verifice realitatea apariției (v. 28). La înviere, un alt ucenic Toma, va verifica realitatea apariției Înviatului (Io 20,24-28). Aici și la apariția de adio a Înviatului, de pe malul lacului Tiberiadei, Petru a ieșit din barcă și s-a aruncat în apă (v. 29; Io 21,7). Și aici și la recunoașterea Înviatului ucenicii i s-au închinat (v. 33; Mt 28,17).
Ilarie (In Mt 14), apropie episodul cu Petru mergând pe ape, de episodul în care Petru îl urmează pe Isus Cristos arestat. Asaltat de furtuna întrebărilor, de frică să nu fie descoperit ca ucenic, Petru se scufundă în lepădare. Isus Cristos îi întinde mâna iertării pentru că s-a căit plângând cu amar (Mt 26,75).
La nivel personal, nu putem ajunge pe țărmul veșniciei fericite al Împărăției cerești, în Biserica triunfătoare, fără a ieși din barca Bisericii luptătoare, fără a ne cufunda în apele profunde ale morții și fără a fi ridicați (înviați) de mâna întinsă a lui Isus Cristos.
Un extemporal asemănător au dat ucenicii cu ocazia traversării mării spre ținutul gadarenilor, când Isus Cristos era în barcă și dormea în timp ce marea se cutremura (Mt 8,23-28; Mc 4,35-41; Lc 8,22-25), episod ce trimite la trecerea mării Roșie (Ex 14,21-31) și la aruncarea lui Iona trezit din somn în mare după care furtuna se potolește (Iona 1,1-16). Somnul și trezirea lui Isus Cristos prefigurează somnul morții și scularea învierii.
Poporul lui Dumnezeu Israel se naște la ieșirea din Egipt. Moise despică marea Roșie ca să treacă poporul, pe care-l va hărăni în pustiu cu mană. Noul Moise, Isus Cristos, naște noul Israel, Biserica, hărănindu-o în pustiu cu pâinile înmulțite și trecându-o peste marea învolburată a pătimirii și apele profunde ale morții.
După epoca premodernă (creștină) bazată pe agricultură și pe bogăție imobiliară, urmează epoca modernă dinamică, mișcătoare, bazată pe industrie și comerț și pe bogăție lichidă (finanțe). Biserica este zidită pe pământ, pe stâncă, iar antibiserica (Babilonul cel mare) pe mare, pe ape.
Isus Cristos silește pe apostoli să se urce în barcă și să treacă pe malul opus, prefigurând timpul (straja a patra din noapte, ultimele trei ore din noapte) când barca Bisericii lui Dumnezeu va fi silită să navigheze pe marea învolburată a lumii moderne spre a putea ancora pe celălalt tărâm, pe țărmul veșniciei. Vântul care va bate împotriva Bisericii va fi atât de mare încât va împedica barca Bisericii să ajungă la ținta veșniciei. Numai Isus Cristos revenit o va duce îndată la țărmul veșniciei (Io 6,21: îndată barca a ajuns la marginea ținutului unde se duceau).
Isus Cristos s-a făcut că trece pe lângă barcă (Mc 6,48), cum s-a făcut că merge mai departe și la Emaus (Lc 24,28), pentru a provoca chemarea ucenicilor. Petru în loc să-l cheme în barcă, cere să poruncească să meargă el la Isus Cristos și să verifice dacă el este (v. 28). Petru, viitorul „căpitan”, a făcut o experiență „extrabisericească”. A vrut „mântuire personală”, individuală, nu comunitară. A vrut să meargă direct la „Șeful”. A ieșit din barcă, simbol al Bisericii, primul, nu ultimul (cum trebuie să facă căpitanul unei bărci), și a mers el la Isus Cristos. Nu a așteptat să vină Isus Cristos în barcă, cum așteaptă creștinii tradiționali. Din pericolul scufundării, Isus Cristos l-a salvat pe Petru și l-a readus în barcă (v. 32).
Episodul poate prefigura și experiența pe care Biserica Catolică o face după Conciliul Vatican II, când a ieșit din imobilismul medieval și s-a avântat pe marea învolburată a modernității. Va ajunge oare, în pericol scufundării, pericol din care o va salva numai mâna întinsă a lui Isus Cristos, care va reveni în slavă ?
Dacă proba furtunii, a apei, verifică putința călătoriei Bisericii până la ținta Împărăției cerești a lui Dumnezeu (țărmul veșniciei) fără credința în prezența lui Isus Cristos, proba focului (ca la Sodoma; Lc 17,28-30) verifică și răsplătește faptele de edificare a Templului (Bisericii) lui Dumnezeu și pedepsește cu nimicire pe cei ce nimicesc Templul sfânt a lui Dumnezeu (1 Cor 3,9-17: apostolul zilei). Textul acesta este invocat și în sprijinul mântuirii și după trecerea prin focul purgatorului (1 Cor 3,15: mântuit, dar ca prin foc).