Parimii; Litie; Polieleu; Pipele; Evanghelia Utreniei: Io 10,9-16; Laude; Doxologia Mare. Apostolul și Evanghelia Sfinților: Evr 13,7-16; Mt 5,14-19
Contextul biblic al evangheliei zilei din Mt 5,14-19 (creștinii lumina lumii și Cristos plinirea Legii și a Profeților), este: Mt 5,13 (creștinii sarea pământului; cf. Mc 9,50; Lc 14,34-35). Textele paralele la Mt 5,14-16 (creștinii lumina lumii) sunt Mc 4,21 și Lc 8,16, iar textul paralel la Mt 5,17-20 (Isus Cristos plinirea Legii) este Lc 16,17.
Dacă la sărbătoarea sfântului Nicolae se subliniază funcția de păstori a ierarhilor, la sărbătoarea celor trei ierarhi Vasile cel Mare (330-379), Grigore Teologul (329-390) și Ioan Gură de Aur (344-407), accentul este pus pe funcția de învățători ai lumii (luminători, dascăli ecumenici), conform evangheliei zilei, și pe rolul de conducători (ierarhi, egumeni), conform apostolului zilei (Evr 13,7).
Creștinul trebuie să aibă sare în sine (Mc 9,50: să aveți în voi sare) și să fie pentru alții sare pământului și lumină lumii (vv. 13.14). Sarea acționează în interior, în ascuns ca aluatul, pentru alții, nu pentru sine. Și preoția este pentru alții nu pentru sine. Lumina radiază în exterior, face vizibil. Sarea purifică (4 Re 2,20-22 LXX: Elisei purifică apa) ca și focul. Distruge părțile rele și conservă pe cele bune. Pentru că chimic nu se poate strica, conservă alimentele perisabile, le face durabile (Num 18,19: legământ veșnic de sare), le împrospătează și le dă gust. Creștinul purificat, împiedică corupția pământului și dă gust și sens vieții pe pământ. Sarea râncedă („înnebunită”, ne-bună la nimic, ca sarea din Marea Moartă), de aruncat afară, nu în pământ sau la gunoi (Lc 14,35), sunt creștinii care și-au uitat menirea și și-au trădat vocația (v. 13). Lumina dă viață și vedere. Creștinul iluminat prin botez, iradiază viață veșnică și vedere fericitoare (contemplație). Isus Cristos este lumina lumii (Io 8,12), iar creștinii lumină delegată, transmițători de lumină (Fil 2,15; Ef 5,8: creștinii sunt fii ai luminii și lumină lumii; fii ai luminii, adică sunt asimilați luminii prin o nouă naștere din lumină).
Motoul vieții creștine este cel pe care l-am citit pe tabloul de absolvire al unui învățător de pe vremuri: „lumină am luat, lumină vom da celor ce vor lumină”. Sfântul Vasile cel Mare este „far luminos” (cf. unui imn dedicat sfântului Vasile cel Mare).
Cetatea de pe vârf de munte este o realitate care nu se poate ascunde (v. 14). Făclia sau lampa de sub obroc sau pat este o realitate care se poate ascunde, dar dacă se ascunde își pierde rostul, menirea de a da lumină (v. 15). Creștinii fără fapte bune (v. 16), ascunși de rușine sau acomodați lumii în fapte, comportament și înfățișare (îmbrăcăminte), sunt sare nesărată („ne-bună”) și lumină sub obroc. Lumina vieții creștine, lumină care se degajă din faptele, comportamentul și înfățișarea (îmbrăcămintea și coafura) creștinilor, trebuie să orienteze lumea spre a slăvi pe Tatăl ceresc (v. 16). Vizibilitatea creștinilor îi obligă să trăiască o viață îmbunătățită.
Interpretul parabolei și predicatorul creștin trebuie să scoată pasajul de sub obroc, din obscuritate specifică parabolelor, și să-l așeze în sfeșnic ca să lumineze.
Făcând abuz de alegorie, propunem și o decodificare „rebusistică”, ca un exercițiu de gândire simbolică. Făclia simbolizează pe Cristos, Cuvântul sau virtutea. Obrocul simbolizează Vechiul Testament, sinagoga sau înțelepciunea pământească. Sfeșnicul simbolizează pe poporul ales, Biserica (Apoc 1,20) sau credința creștină. Cetatea este Biserica sfinților. Muntele este Isus. Turnurile cetății sunt profeții. Credincioșii sunt cetățenii, iar preoții și învățătorii sunt zidurile cetății (cf. A. Pleșu, Parabolele lui Isus, Humanitas, București 2012, pp. 58-71).
Isus Cristos împlinește și desăvârșește Legea și Profeții, adică asamblul scripturilor Vechiului Testament (v. 17), nu le distruge total (acelaș verb ca în Mt 24,2; 26,61, referitor la dărâmarea Templului), nu le desființează, anulează, nimicește. Ca evreu Isus pune în practică cerințele Legii, împlinind toată iconomia părintească. Ca Fiul lui Dumnezeu, nu numai „săvârșește” (împlinește) Legea, ci „de-săvârșește” Legea, o perfecționează, descoperindu-i dimensiuni noi și înțelesuri mai profunde, conform formulei „Legea a zis,…,dar eu vă zic”, formulă exemplificată de cinci ori (Mt 5,21-22.27-28.33-34.38-39.43-44).
Amin, care înseamnă „adevărat”, „într-adevăr” sau „așa să fie”, indicând soliditate, neclintire, ne schimbare, încheie de obicei o rugăciune, fiind rostit de cei care ascultă rugăciunea, nu de cel care o rostește. Aici Isus Cristos inovează punând „amin”-ul la început („amin zic vouă” sau în Io 1,51; 3,3.5.11; 6,32.47; 10,1; 16,23: „amin, amin zic vouă”), consfințând împlinirea celor afirmate în continuare, adică împlinirea, până la sfârșitul lumii, a Legii și a Profeților, în amănunt, literă, iotă („iod” e cea mai mică literă ebraică) și semn diacritic, de punctuație (cirtă, cornuleț, linioară), și în totalitate (v. 18). Lege și Profeții au „termen de valabilitate” nelimitat, infinit, nu expiră niciodată (cf. Is 40,8: Cuvântul lui Dumnezeu subzistă în veci). Legea e mai stabilă decât ordinea cosmică (Lc 16,17: e mai ușor să treacă cerul și pământul decât să cadă o cirtă din Lege). Dacă așa stau lucrurile cu Legea și Profeții, atunci este de dorit proclamarea Vechiului Testament (a Proiectului) în celebrarea liturgică și a psalmilor în rugăciunea credincioșilor.
Dacă cineva distruge (nimicește) Templul lui Dumnezeu și Dumnezeu îl va nimici pe el (1 Cor 3,17). Aviz celor care nimicesc Templul lui Dumnezeu (Trupul lui Cristos, Biserica lui Dumnezeu), înlocuindu-l cu adunări creștine „găunoase”, de tip sinagogă. Cine va strica (perverti, nu distrugere totală), una din poruncile mici ale Legii și astfel îi va învăța pe oameni va fi numit cel mai mic în Împărăția cerurilor. Cine însă va face (împlini) și învăța (zice) pe alții, nu ca fariseii și cărturarii care zic (învață) dar nu fac (Mt 23,3), va fi numit mare în Împărăția cerurilor (v. 19). Cuvântul convinge câteodată, exemplu întotdeauna. Faptul că în Împărăția cerurilor există mici și mari (v. 19), îl confirmă Isus Cristos când vorbind de Ioan Botezătorul, cel mai mare dintre cei născuți pe cale naturală din femeie, afirmă că cel mai mic în Împărăție este mai mare decât Ioan (Mt 11,11; Lc 7,28). Rezultă că și în Împărăție există ierarhie, nu comunism egalitar. Unii „egalitari”, înțeleg că în Mt 5,19, cei mici sunt cei ce nu intră, iar cei mari cei ce intră, în Împărăția cerurilor.
Cei trei ierarhi și învățători ai lumii sunt mari în Biserica lui Dumnezeu și în Împărăția cerurilor pentru că au păzit (făcut, împlinit) și au învățat pe alții să păzească tot ceea ce a poruncit Isus Cristos (Mt 28,20), ne lăsându-se amăgiți de tot felul de învățături diferite și străine (Evr 13,9). Ne aducem aminte de ei, privim felul cum au vețuit până la sfârșitul vieții și le urmăm credința (Evr 13,7: apostolul zilei).
În lumea căzută există o ierarhie verticală, piramidală, a domniei autoritară, necesară pentru a gestiona căderea și a împiedica corupția. Poporul fără autoritate (cap) se corupe (ca poporul evreu cu vițelul de aur în lipsa lui Moise: Ex 32). Spre deosebire de ierarhia din lume, ierarhia din Biserica lui Dumnezeu este o ierarhie orizontală, ne piramidală, a slujirii și călăuzirii, slujire gratuită și iubitoare după modelul Păstorului cel bun Isus Cristos (Mt 20,25-28): „dacă unul vrea să fie mare printre voi, să fie servitorul (diakonos) vostru și dacă unul vrea să fie primul între voi, să fie robul (doulos) vostru” (vv. 26-27). Pentru a fi mare ajunge să fii serv (slugă), dar pentru a fi primul trebuie să fii rob (sclav).
Preoția fiilor lui Israel, concentrată în preoția fiilor lui Aron, se împlinește în preoția Fiului lui Dumnezeu, Marele Arhiereu (cf. Epistola către evrei). Isus Cristos ca Profet evanghelist a anunțat Evanghelia mântuirii. Ca Împărat al împăraților, a înfăptuit minunile, semnele sosirii Împărăției mântuirii. Dar ne-a mântuit ca Arhiereu, Mare Preot, prin jertfa sângeroasă de pe cruce (păcatul coastă viață) și înviere. Jertfa sângeroasă după rânduiala lui Aron, odată pentru totdeauna, și veșnic „jertfa spirituală și fără vărsare de sânge”, cu pâine și vin, după rânduiala lui Melchisedec. Din preoția lui Isus Cristos (Capul Bisericii), preot în veac după rânduiala lui Melchisedec, nu a lui Aron (Evr 7,11.15.17.21; Ps 109,4 LXX), derivă preoția Bisericii creștine (Templul lui Dumnezeu, Trupul lui Cristos), nu egală pentru toți creștinii, ci distribuită în grade, ordine și funcții variate, în tot Trupul lui Cristos, care este noul Templu (Io 2,21).
Biserica tradițională este de tip templu. Ea are amvon și altar, din care n-au drept să mănânce cei care slujesc în cort, după rânduiala lui Aron (Evr 13,10). Comunitățile protestante, care sunt de tip sinagogă, au numai amvon. Protestanții de teamă să nu atingă unicitatea și atotsuficiența jertfei lui Isus Cristos, propun un creștinism găunos, fără altar, jertfă euharistică, ierarhie și preoție sacramentală, conservând numai preoția universală, comună, astfel că venirea și prezența continuă a Înviatului și accesul la jertfa lui Cristos devine imaginar (cu gândul), nu real.
Nu ne mântuim numai din amintiri, făcând numai memorial. Dacă jertfa lui Isus Cristos rămâne în trecut, suntem pierduți. Fără prezența reală și jertfa lui Isus Cristos actuală, amintirile (memoriile apostolilor), Evanghelia și minunile sunt găunoase. Cu jertfa lui Cristos eternă (Ev 9,14: adusă în Duhul cel veșnic), perpetuă (Evr 7,27; 10,10: odată pentru totdeauna), actuală și actualizată prin slujirea preoțească, după rânduiala lui Melchisedec (Gen 14,18, cu pâine și vin), capătă sens și rost și amintirile și minunile și „privirile” (adorația euharistică).
Jertfa lui Isus Cristos este unică și atotsuficientă, pentru că este totală, continuă și veșnică. Nu este niciodată suficientă jertfa Bisericii lui Dumnezeu, a Trupului lui Cristos, pentru că nu-i totală decât la martiri și la cei asimilați lor, de aceia trebuie reînnoită mereu. Jertfa Bisericii devine suficientă și eficace, dacă-i unită cu jertfa totală și veșnică a Capului și oferită prin jertfa euharistică, după rânduiala lui Melchisedec. De aceea aducem prin Isus Cristos și Duhul Sfânt jertfe duhovnicești, plăcute lui Dumnezeu (1 Pt 2,5), jertfa continuă de laudă (liturghia laudelor) și mărturie verbală, sacrificiul binefacerii și al comuniunii prin dărnicie (Evr 13,15-16: apostolul zilei) și jertfa vie a trupului, prin mortificare ascetică în vederea carității (Rom 12,1).
Chiar dacă clerul, ajuns instrument de unitate politică a imperiului creștin, a monopolizat preoția, toată biserica locală, cler și popor, este preoțească prin taina mirului (1 Pt 2,5.9; Apoc 1,6). Fiind preoțească, prin supra abundență, poate sfinți preoți pentru a prezenta Tatălui jertfa Bisericii (Evr 5,1; 1 Pt 2,5: daruri și jertfe spirituale), unită cu jertfa lui Cristos, și a exprima epicleza Bisericii către Tatăl pentru Duhul Sfânt, Duh care realizează prezența (parusía) lui Isus Cristos mort și înviat, în toate sfintele taine și în mod special în taina tainelor, taina sfintelor mistere (euharistia).
Biserica lui Dumnezeu este în lume: cetate de scăpare; școală; corabie; spital de obște; oastea Domnului; staulul oilor cuvântătoare, etc. Ierarhi sunt portarii cetății; dascălii școlii; cârmacii corăbiei; medicii spitalului; ofițerii oastei; păstorii oilor cuvântătoare.