Parimii; Litie; Polieleu; Pripele; Evanghelia Utreniei: Io 10,9-16; Laude; Doxologia Mare. Apostolul și Evanghelia Sfântului: Evr 13,17-21; Lc 6,17-23
La sărbătoarea celor între sfinți părinți și mari dascăli ai lumii: Vasile cel Mare, Grigore Teologul și Ioan Gură de Aur (30 ianuarie), accentul este pus pe funcția ierarhilor de învățători ai lumii (dascăli ecumenici). La praznicul sfântului ierarh Nicolae Taumaturgul se subliniază funcția ierarhilor de părinți păstori.
Domnul nostru Isus Cristos este Marele Păstor al oilor cuvântătoare (Evr 13,20), Păstorul cel bun care își dă viața pentru oi (Io 10,11: evanghelia utreniei). Păstorii, mai marii (egumenii) oilor cuvântătoare, veghează (deci și noaptea) asupra sufletelor oilor și vor da socoteală în fața Marelui Păstor, cu bucurie, nu suspinând, dacă toate oile vor fi sănătoase și nici una pierdută sau rătăcită. De aceia credincioșii trebuie să se încreadă, să asculte și să se supună părinților păstorilor și să se roage pentru ei (Evr 13,17-18: din apostolul zilei).
Creștinii sunt asemănați cu oile (nu cu caprele care distrug coaja și mugurii plantelor, adică viața viitoare), pentru că oile sunt mioape și merg una lângă alta (au simț comunitar) și se orientează după ureche (urmează libere păstorul). Păstorul trebuie să meargă înaintea oilor, nu în spatele lor forțându-le (în spate numai când le mulge), făcându-și simțită prezența cântând din fluier sau bătând cu ciomagul în pământ.
Oile nu au nimic al lor, sunt sărace ca pruncii sau cerșitorii și totuși îmbogățesc pe alții cu lână, miei și lapte. De prunci, dacă nu sunt orfani, se îngrijesc părinții. De oi se îngrijește păstorul. De cerșitori se îngrijesc cei milostivi, iar de Isus Cristos se îngrijește Tatăl ceresc. Marele Păstor al oilor cuvântătoare s-a făcut sărac ca prin sărăcia lui să ne îmbogățească (2 Cor 8,9). Săraci ca leviții ar trebui să fie și păstorii creștini, dacă luminați de Spiritul Sfânt, acceptă să fie săraci de tot intrând de acum în posesia Împărăției lui Dumnezeu (Lc 6,20; Mt 5,3). Se poate intra în Împărăția lui Dumnezeu și murind ca martiri sau valorificând bine talanții, creditul primit (Mt 25,21.23), având astfel parte de prima înviere (Apoc 20,4-6). Ultima șansă de intrare va fi după înviere generală și judecata universală, pentru cei drepți care au fost milostivi față de săraci (Mt 25,34).
Familia creștină, biserică de casă, este structurată ierarhic. Tata este episcop, mama este preot și fiii sunt diaconi. Pedagogia părintească, al cărei model este părintele nostru Nicolae, constă din combinarea personalizată a nuielei (a pedepsei) și a dulciurilor (a răsplății). Pedagogia creștină recunoaște căderea din verticalitatea asemănării cu Dumnezeu în orizontalitatea asemănării cu animalele, în urma mâncării din pomul cunoașterii senzoriale, animalice, care consideră plăcerea bine și durerea rău. La copil animalitatea este mai puțin controlată și de aceea copilul este verticalizat apăsând când pe tasta dureri (nuiaua), când pe tasta plăcerii (dulciurile).
Pedagogia modernă, care nu recunoaște căderea omului, interzice părinților să-și pedepsească copiii sau dascălilor să-i pedepsească pe elevi, crescându-i fără frica de Dumnezeu, care este începutul înțelepciunii (Prov 1,7; 9,10), și fără rușine de oameni. Interzicerea pedepsei copiilor a fost codificată juridic în legile moderne și motivată teologic prin faptul că Dumnezeu este numai milostiv (vezi Anul milostivirii 2016), nu se mânie și nu pedepsește. Dar mânia lui Dumnezeu vine și va veni (Mt 3,7; Lc 3,7: pui de vipere, cine v-a învățat să fugiți de mânia ce va să vină?) și în forma ultimă apocaliptică când închinătorii pecetluiți ai Fiarei și statuii sale vor bea din vinul mâniei lui Dumnezeu, vin neamestecat cu apa milostivirii (Apoc 14,10), iar cele șapte cupe ale mâniei lui Dumnezeu se vor revărsa peste toți oamenii (Apoc 16). Oamenii ne obișnuiți cu ideea pedepsei, se vor revolta și vor blasfemia (huli) numele lui Dumnezeu (Apoc 16,9.11.21), nu se vor converti nici pe durata pedepsei (ultima șansă de convertire).
Trupul, partea animalică din om (dobitocul din noi), este un fel de copil pentru om. Toată viața copilul-trupul trebuie strunit și educat cu nuia și dulciuri, cu pedeapsă (asceză) și răsplată (hrană, baie, odihnă), la fel ca vlăstarele trupului, copii trupești. Vlăstarele sufletului sunt cărțile după Clemente Alexandrinul (Stromate, I,1,2) și copii sufletești.
Ierarhi, în succesiune apostolică, îndeplinesc funcția de păstori în Biserica lui Dumnezeu (Eklesia, formată din cei chemați din prejur de către cei cu „bilet de trimitere”), faza actuală a Împărăției lui Dumnezeu, a cărui „decalog” sunt fericirile. Zece fericiri după uzul liturgic (antifonul trei de la liturghia sfintelor mistere), zece sau opt după Matei (5,3-12), cinci sau patru după Luca (6,2-23). A zecea poruncă din decalogul Vechiului Testament: „să nu poftești” nimic sau „să nu încerci să posedezi” (Ex 20,17 LXX), este cheia ținerii celorlalte nouă porunci și prima poruncă din decalogul fericirilor (Mt 5,3: „fericiți cei săraci în duh”). A zecea fericire: „bucurați-vă în ziua aceea și tresăltați de bucurie; căci, iată, răsplata voastră este multă în ceruri!” (Lc 6,23; cf. Mt 5,12), este cheia acceptării celorlalte nouă fericiri.
Fericirile sunt începutul predicii de pe munte (Mt 5,1-7,27) sau a predicii de pe câmpie (Lc 6,17-49), pe care Isus Cristos a ținut-o după privegherea de pe munte în vederea alegerii celor 12 apostoli (Lc 6,12-16). A coborât Isus Cristos de pe munte și s-a oprit într-un „loc plat” (câmpie, șes), unde se afla o grămadă (turmă) mare de ucenici și o mulțime numeroasă de popor din ținuturile ebraice (Iudeia și Ierusalim) și din ținuturile păgâne (Tir și Sidon), semn că faima lui Isus Cristos se răspândise peste tot. Au venit să-i asculte învățătura și să se vindece de diferite boli (v. 17) și de posesiuni demonice (v. 18). Învățătura este prioritară, pentru că oamenii trebuie să știe de cine și de ce sunt vindecați. O putere (dynamis) divină sensibilă de vindecare și eliberare ieșea din trupul Cuvântului întrupat și-i vindeca pe toți (v. 19). De aceea toată mulțimea căuta să-l atingă (Mc 3,10: se „năpustea asupra lui ca să-l atingă”). Aceiaș putere divină este astăzi accesibilă prin atingerea de trupul mistic a lui Isus Cristos (euharistia) și de trupul mădularelor înslăvite ale Trupului lui Cristos (moaștele martirilor).
Matei, în perspectivă morală și catehetică, mai universal decât Luca, folosește de opt ori persoana a treia plural: „fericiți cei” (Mt 5,3-10). Luca, din punct de vedere social, mai incisiv, folosește de patru ori persoana a doua plural: „fericiți voi” (vv. 20-22), fericiri dublate de patru nefericiri: „vai de voi”, bogaților, îmbuibaților, rânjiților sau lăudaților (Lc 6,24-26), pentru a sublinia că fericirile au promulgat Legea nouă a Împărăției lui Dumnezeu, asemănător cum a fost promulgată Legea veche, cu binecuvântări și blesteme (Deut 28). Alte fericiri găsim în: Mt 11,6; 13,16; 16,17; 24,46; Lc 1,45; 11,27-28; 14,14-15; Apoc 1,3; 14,13; 16,15; 19,9; 20,6; 22,7.14.
Prima și ultima fericire are promisiunea la prezent, iar celelalte fericiri au promisiunea la viitor, pentru că fericirile propuse de Isus Cristos încep aici și se vor desăvârși în fericirea eternă, când toate nefericirile vor dispărea (Apoc 21,4).
În greaca clasică cuvântul „fericit” (makarios) era rezervat zeilor, pentru că erau considerați nemuritori. Pentru creștini, numai Dumnezeu este fericit. „Fericitul Dumnezeu” (1 Tim 1,11), „Fericitul și unicul Stăpânitor” (1 Tim 6,15), este Dumnezeu Tatăl, care prin Fiul și Spiritul Sfânt, comunică acum fericirea oamenilor, în vederea fericirii veșnice.
Isus Cristos și-a ridicat ochii (gest preoțesc), spre ucenici, care probabil stăteau pe o pantă ca într-un amfiteatru antic, și a început să proclame fericirile (v. 20). ”Fericiți voi cei săraci, căci a voastră este Împărăția lui Dumnezeu” (v. 20; cf. Mt 5,3). Isus Cristos cu Duhul lui Dumnezeu (Degetul lui Dumnezeu) este Împărăția lui Dumnezeu sosită pe pământ (Lc 11,20; Mt 12,28). În Mt 5,3 avem „fericiți cei săraci în duh”, adică cei care acceptă voluntar de la Duhul Sfânt condiția de săraci economic și religios, ca să se încreadă numai în Dumnezeu și fără piedici să poată intra în Împărăția cerurilor.
„Fericiți, voi, care flămânziți acum, că voi vă veți sătura” (v. 21a; cf. Mt 5,6). Flămânziţi acum, în momentul trecător al nefericirii, opus fericirii veșnice. Înfometați trupește, nu spiritual, de dreptate ca la Matei 5,6. La înmulțirea pâinilor și a peștilor, marele semn al Ospățului Împărăției a fost că au mâncat și s-au săturat toți și a prisosit (Lc 9,16; Mt 14,20; Mc 6,42). Unica mâncare și unica băutură care satură pe toți și nu se termină, vine de la Dumnezeu, prin Pâinea vieții coborâtă din cer (Io 6,32-58), prin Mielul lui Dumnezeu, care se împarte și nu se desparte, se dăruiește pururea și niciodată nu se sfârșește și pe cei ce-l primesc îi sfințește (cf. rugăciunea de la frângerea Agnețului), și prin Apa vie a Spiritului Sfânt (Io 4,10.14; 7,37-39).
„Fericiți voi, care plângeți acum, că veți râde” (v. 21b; Mt 5,4: vor fi mângâiați), de bucurie eternă în Ierusalimul ceresc coborât pe pământ, când Dumnezeu va șterge lacrimile de la ochi și nu va mai fi moarte, jale, urlet de durere și chin (Apoc 21,4). Isus Cristos a plâns pentru prietenul Lazăr mort (Io 11,35) și pentru distrugerea cetății Ierusalimului, care n-a cunoscut timpul cercetării sale (Lc 19,41-44), punând bazele fericirii lacrimilor. Mâhnirea (penthos), întristarea după Dumnezeu, manifestată deplin prin plâns pentru păcatele proprii sau ale altora, este o întristare spre convertire (2 Cor 7,9-10), urmată de consolarea și mângâierea iertării.
Fericiți sunteți când oameni vă vor urî (pe nedrept), izgoni (din sinagogă), batjocori și vor respinge (șterge) numele de creștin ca ceva rău, infam (ne demn de a fi folosit sau ținut în registre sau calculator), din cauza Fiului Omului (v. 22; cf. Mt 5,11), nu din alte cauze sociale, politice sau naționale. Ură viscerală, nerațională, fără temei (Io 15,18-25). Izgonire, excomunicare, cum a pățit orbul din naștere pentru că a mărturisit că Isus este Mesia-Cristos (Io 9,22.34). Batjocură, insultă, cum a fost batjocorit Isus Cristos pe cruce (Mt 27,39-44).
Isus Cristos a deschis gura și a învățat pe oameni fericirile (Mt 5,2). Dar Isus Cristos a învățat, nu numai când a grăit, ci și când a tăcut, prin fapte, trăind fericirile. El este Săracul în spirit și a lui este Împărăția. El a suferit și a primit mângâierea divină, Spiritul Sfânt. El este Blândul și a lui este Patria, casa Tatălui. El a avut foame și sete de toată dreptatea și a fost săturat cu hrana Tatălui (Io 4,34). El este Milostivul care primește de la Tatăl milostenia pentru a o da oamenilor. El este Curatul la inimă și contemplă pe Dumnezeu în eternitate. El este Pacifistul și este Fiul lui Dumnezeu. El este Persecutatul din cauza misiunii sale și se bucură de bucuria veșnică (cf. Tommaso Federici).