Parimii; Litie; Polieleu; Pripele; Evanghelia Utreniei: Mt 10,16-22; Laude; Doxologia Mare. Apostolul și Evanghelia Mucenicului: 2 Tim 2,1-10; Io 15,17-16,2
Evanghelia zile face parte din discursul lui Isus Cristos de adio, de rămas bun sau mai bine zis de „la revedere”, pentru că se va revedea cu apostolii după înviere. Îi avertizează pe apostoli asupra urii, opoziției și persecuției la care vor fi supuși din partea lumii, ca știind dinainte ce-i așteaptă, când se vor întâmpla acele lucruri, să reziste mai ușor și să nu se scandalizeze (Io 16,1.4).
Porunca iubirii reciproce (v. 17), este semn de recunoaștere a ucenicilor lui Isus Cristos (Io 13,35). Nu este o poruncă nouă în mod absolut, ea existând și în Vechiul Testament: „să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuși” (Lev 19,18). Noutatea constă în termenul de comparație, nu eu însumi ci Cristos: „să vă iubiți unii pe alții cum eu v-am iubit” (Io 13,34). Și Isus Cristos ne-a iubit până la capăt (Io 13,1), până la sacrificiul suprem. Există și iubire demonică, care lasă să facă ce vreau pe cei iubiți. Dumnezeu iubește mâniindu-se pe cei răi și pedepsindu-i pedagogic, cu speranța îndreptării, a convertirii.
Iubirea activă dintre ucenici (manifestată prin sacrificii), din prima parte a capitolului 15, este pusă în contrast, în a doua parte a capitolului 15, cu ura activă (manifestată prin persecuții), de care vor avea parte ucenicii din partea lumii. De la Tatăl prin Fiul în Spiritul Sfânt, iubirea ajunge la ucenici. De la Diavol ura lumii este îndreptată spre Fiul și spre Tatăl (Io 15,23) și apoi și spre ucenici (v. 18), pentru că precum spune proverbul „nu există slujitor mai mare ca stăpânul său” în a fi prigonit (v. 20) și în a servi spălând picioarele unii altora (Io 13,16).
La apostolul Ioan lumea are o conotație negativă, fiind omenirea păcătoasă revoltată față de Bunul Dumnezeu, omenire în spatele căreia stă Diavolul, ucigașul și tatăl minciunii. Lumea oamenilor răi de care vorbește Isus Cristos este în primul rând lumea iudaică (indirect lumea romană), seminția lui Avram care prin respingerea lui Isus Cristos Adevărul a ajuns copii Diavolului (Io 8,33-44). Față de această lume rea creștinii trebuie să fie ne conformiști (Rom 12,2: nu vă conformați lumii acesteia, ci schimbați-vă prin înnoirea minții, ca să discerneți care este voința lui Dumnezeu). Astăzi lumea față de care creștinii ar trebui să fie neconformiști este lumea finanțelor (mamona) care stăpânește pe oameni și lumea opiniei publice manipulată de mijloacele de comunicare în masă, mai ales prin realitatea virtuală (cf. Papa Benedict al XVI-lea).
Reducând economia divină la aspectul cădere-mântuire lumea apare negativă datorită căderii cauzate de Diavol. În perspectiva creație-îndumnezeire lumea apare pozitivă fiind creația lui Dumnezeu, foarte bună. Dumnezeu iubește lumea oamenilor (omenirea) atât de mult încât l-a dat pe Fiu său unul născut pentru ea (Io 3,16).
O primă cauză a urii din partea lumii, de care au parte ucenicii, este că ei nu aparțin lumii. Dacă ar aparține lumii, conform principiului că fiecare iubește ale sale, lumea i-ar iubi. Lumea este capabilă și de iubire autosuficientă, egoistă (v. 19: lumea iubește ce este al ei), nu numai de ură. Dar ucenicii trăiesc în lume fără să-i aparțină (Io 17,14-16), pentru că au fost aleși din lume, și de aceea lumea în loc să-i iubească îi urăște (v. 19), respingându-i ca și corpuri străine. Așa se apără sistemul lumii rele de creștini considerându-i corpuri străine.
Dacă lumea modernă laică, atee, anticristică și chiar satanistă, iubește pe creștini și ierarhi lor, înseamnă că și ei aparțin lumii moderne, căreia i-au devenit pe nesimțite complici.
O altă cauză a urii din partea lumii iudaice este că nu-l cunosc pe Tatăl care l-a trimis pe Fiul (v. 21). Ignoranța lumii iudaice nu-i scuzabilă pentru că Fiul l-a revelat pe Tatăl prin cuvintele publice auzibile și prin lucrările săvârșite, minuni publice, vizibile (v. 24). Dar ei au păzit, adică au pus sub pază revelația adusă de Isus Cristos (v. 20), în sens negativ de a o încătușa, a o zăvorî ca să nu se răspândească, nu în sens pozitiv de a o păstra, respecta și împlini (Io 15,10: dacă păzim poruncile lui Isus Cristos, precum el a păzit poruncile Tatălui său, rămânem în iubirea lui). Dar Cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi înlănțuit (2 Tim 2,9). Atitudinea lumii ebraice nu-i bazată pe logică, este irațională, fără temei, împlinind Legea (v. 25; Ps 68,5 LXX) sau spusele profeților, cum va preciza mai târziu Petru la vindecarea ologului de la poarta Frumoasă (Fapte 3,17-18). Ura lumii este bazată pe ură primară, viscerală.
In toiul persecuțiilor ucenicii vor fi întăriți cu mângâierea Mângâietorului trimis de Tatăl (Io 14,26) sau de Fiul de la (para) Tatăl (care de la (para) Tatăl purcede, nu din (ek) Tatăl, ca în Crez), pentru a da mărturie pentru Isus Cristos (v. 26). În „procesul cosmic” intentat de lume Mântuitorului, Duhul Adevărului, Mângâietorul sau Avocatul (sensul primar al termenului Paraclet) și ucenicii avocați ai apărării depun mărturie în favoarea lui Isus Cristos, pentru că de la început au fost cu el (v. 27). Mărturia ucenicilor (oi în mijlocul lupilor), va fi universală, înaintea evreilor (sinedrii și sinagogi) și înaintea neamurilor (cârmuitori și regi), mărturie întărită de Duhul Sfânt (Mt 10,16-20: evanghelia utreniei).
Excomunicarea creștinilor din iudaism nu a fost o simplă scoatere din clădirea sinagogii. Au pierdut statutul social și privilegiile câștigate de evrei în Imperiul roman. Au fost persecutați ca un cult neautorizat, persecuție la care au colaborat și evreii crezând că aduc închinare lui Dumnezeu, închinare în sensul Vechiului Testament, adică aducerea unei jertfe (Io 16,2: latreian), nu simplă înclinare, eventual până la pământ (proskynesis, proșternere).
Închinarea din cinstire și respect față de cei mari (împărați, de exemplu) prin înclinare, chiar cu fața la pământ (proșternere), este permisă și admisă (3 Regi 1,16.23.31.53, LXX: închinare înaintea lui David și Solomon). Este respinsă între egali. Pavel și Barnaba, considerați zeii Jupiter și Mercur, resping închinarea din partea celor din Listra, prin aducerea de jertfe, lucru destinat numai lui Dumnezeu și zeilor, pe motivul că și ei sunt oameni cu patimi ca și cei din Listra (Fapte 14,11-18). Închinarea prin proșternere a lui Ioan în fața îngerului revelator a fost refuză tot pe motivul de egalitate (Apoc 19,10; 22,9: sunt slujitor ca tine și ca frații tăi).
Isus Cristos nu salvează pe creștini de la ură și moarte martirică, așa cum nu s-a salvat nici pe sine coborând de pe cruce, cum a cerut trecătorii, căpeteniile sau unul din tâlharii răstigniți cu el (Mt 27,39-44). Martorii, mărturisitorii și martirii primesc răsplată însutită în veacul acesta împreună cu persecuții, iar în veacul ce vine, viață veșnică (Mc 10,30). Având parte de prima înviere, intră direct în Împărăția cerească, în Ierusalimul ceresc, unde domnesc și preoțesc împreună cu Isus Cristos înviat (Apoc 20,6). Mai prețioasă este învierea decât reanimarea.
Avantajul morții martirice pentru Cristos și Evanghelie este că martirii și cei asimilați martirilor (cei ce nu s-au închinat fiarei și icoanei ei și nu au primit semnul ei pe frunte și pe mână) au parte de prima înviere, asemănătoare cu învierea lui Cristos, împărățesc cu Cristos fiind preoți ai lui Dumnezeu și ai lui Cristos (Apoc 20,4-6), în mia de ani de la învierea lui Isus Cristos (prima înviere) până la învierea tuturor (ultima înviere). Ca preoți mijlocesc pentru noi harul Duhului Sfânt, simbolizat de mir, cum este cazul sfântului Dumitru, izvorâtorul de mir. Invocarea cea mai frecventă făcută sfinților martiri este: „rugați-vă pentru noi”.
În lume biruitorii supravețuiesc, iar învinșii sunt omorâți. Martirii deși mor sunt biruitori, pentru că înving moartea prin prima înviere, prin Învierea lui Isus Cristos Învingătorul Diavolului, al morții și al lumii (Io 16,33: îndrăzniți, eu am biruit lumea). Isus Cristos înviat promite cununi și răsplată biruitorilor (învingătorilor). Învingătorul va mânca din pomul vieții, nu va fi vătămat de moartea a doua, va primi mană și nume ascunse, va primi putere peste neamuri, va fi îmbrăcat cu veșminte albe, va fi făcut stâlp în templul lui Dumnezeu, va ședea pe tronul lui Isus Cristos (Apoc 2,7.11.17.26; 3,5.12.21).
Ca și apostolul Pavel, sfântul mare mucenic Dumitru, izvorâtorul de mir și făcătorul de minuni, ostaș în armata romană, a suferit ca un bun ostaș a lui Cristos Isus (imagine militară), s-a luptat după rânduiala (tipicul) creștină, a fost încununat ca martir (imagine sportivă) și a cules roade ca răsplată după osteneală (imagine agricolă), (2 Tim 2,3-6: apostolul zilei). A răbdat și a murit împreună cu Isus Cristos, așa că trăiește (are parte de prima înviere) și împărățește (domnește) împreună cu Isus Cristos (2 Tim 2,11-12).
Comentariul evanghelie zilei (Io 15,17-16,2), se găsește și la 23 aprilie, sfântul mare mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință.