Parimii; Litie; Polieleu; Pripele; Evanghelia Utreniei: Lc 1,24-25.57-68.76.80; Laude; Doxologia Mare. Apostolul și Evanghelia Sânzienelor: Rm 13,11-14,4; Lc 1,1-25.57-68.76.80
Sfântul Ioan este profet, înaintemergător, botezător și martir. În 24 iunie accentul se pune pe funcțiile de profet și înaintemergător. În 6 ianuarie pe funcția de botezător iar în 29 august pe cea de martir. Ca profet evanghelist nu numai îl anunță pe Mesia ci îl indică prezent în lume ca miel a lui Dumnezeu: ”iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii” (Io 1,29). Ca înaintemergător întoarce inimile părinților (trecutul vechi) spre copii (viitorul nou), adică orientarea spre trecut (istorie măreață), întoarsă spre viitorul mesianic deja prezent în Isus Cristos (v. 17). Orientarea creștină devine a tot cuprinzătoare, conform formulei: bazându-ne pe trecut, împlinim în prezent viitorul.
Viața lui Ioan Botezătorul este prezentată asemănător și în paralel cu viața lui Isus Cristos. Ioan îl precede pe Isus Cristos în anunțarea nașterii, în concepere cu șase luni înainte (Lc 1,36), în naștere, în maturizare (creștere și întărire) prin Harul Duhului Sfânt (Lc 1,80; 2,40.52) și în coborârea la iad.
Părinții lui Ioan, preotul Zaharia („Dumnezeu își amintește”) din ceata lui Abia și Elisabeta („Dumnezeu este legământul meu” sau „Dumnezeu este noroc”) din fiicele lui Aron (v. 5; Elisabeta se numea și soția lui Aron, cf. Ex 6,23 LXX), erau drepți, ca Noe (Gen 6,9) și Simeon (Lc 2,25), observând poruncile și rânduielile Domnului (v. 6). Sufereau de rușinea și disprețul de a nu avea copii, ca Sara (Gen 18,11-12), Rebeca (Gen 25,21) sau Rahela (Gen 30,22-23), și astfel de a fi excluși din posibila genealogie mesianică (v. 7).
După rânduiala stabilită de David, ceata preoțească a lui Abia din care făcea parte Zaharia era a opta din cele 24 de cete (1 Cr 24,10). Fiecare ceată slujea o săptămână, deci de două ori pe an, schimbul făcându-se sâmbăta (2 Cr 23,8). Din tabelele descoperite la marea Moartă, reiese că ceata lui Zaharia a slujit în luna septembrie. Atunci bunavestirea Mariei a avut loc în martie, când Elisabeta era în luna a șasea (Lc 1,36), iar nașterea lui Isus Cristos în decembrie. Prin urmare memoria liturgică a conservat date istorice. Zămislirea lui Ioan Botezătorul în 23 septembrie, iar nașterea în 24 iunie. Zămislirea lui Isus Cristos în 25 martie, iar nașterea în 25 decembrie.
Isus Cristos, Răsăritul cel de sus (v. 78) s-a născut la solstițiul de iarnă, când ziua începe să crească, iar Ioan Botezătorul la solstițiul de vară, când ziua începe să scadă. Fapt simbolic confirmat de Ioan Botezătorul când a spus despre Isus: că ”acela trebuie să crească, iar eu să mă împuținez” (Io 3,30).
La fel ca la bunavestirea lui Avram privind nașterea fiului său Isaac (Gen 17,1-22; parimiile sărbătorii), la bunavestirea lui Ghedeon privind izbăvirea lui Israel din mâna madianiților (Jud 6,11-21) sau la bunavestirea Mariei (Lc 1,26-38) și bunavestirea lui Zaharia privind nașterea lui Ioan Botezătorul (Lc 1,11-20) se petrece după următoarea structură: apariția trimisului ceresc Gabriel (v. 11); tulburarea lui Zaharia (v. 12); mesajul din partea lui Dumnezeu (v. 13: soția ta îți va naște un fiu); obiecția lui Zaharia (v. 18: cum va fi că suntem bătrâni) și un semn care confirmă veridicitatea mesajului (v. 20: muțenie până la împlinirea mesajului).
În timp ce Zaharia ardea tămâie în templul Domnului (v. 9), în curtea preoților, pe altarul tămâierii cotidiene, de două ori pe zi (Ex 30,7-8), poporul nu era spectator. Participa la liturghia din templu rugându-se afară psalmi (v. 10). Îngerul Domnului s-a arătat lui Zaharia la dreapta altarului tămâierii (v. 11), în partea favorabilă, semn de veste bună. Era Gabriel (v. 19), stând în picioare, adică gata să-și împlinească misiunea. La vederea îngerului, Zaharia s-a înspăimântat și l-a cuprins frica (v. 12), ca pe Iacob după viziunea cu scara care lega pământul de cer (Gen 28,17) sau ca pe păstori la anunțul nașterii lui Isus Cristos (Lc 2,9) sau ca pe femei la mormântul gol (Mt 28,8). Ca păstorilor (Lc 2,10) sau femeilor (Mt 28,5), îngerul îi cere să nu se teamă pentru că vestea este bună. Elisabeta îi va naște un fiu preot, căruia, ca semn de proprietate, îi va pune numele Ioan (v. 13), nume care înseamnă „Yahve este darnic sau îndurător”.
Îngerul face portretul viitorului prunc. Va fi pricină de bucurie pentru părinți (v. 14) și de împreună bucurie cu mulți alții, rude și vecini (v. 58). Va fi mare înaintea Domnului, profet important (v. 15). Cel mai mare dintre cei născuți din femeie (Lc 7,28). Va fi ”călugăr” total consacrat Domnului, ascet ca nazirii, ne bând vin sau băutură tare (Num 6,2-3). Va fi mistic, plin de Duhul Sfânt încă din pântecele matern (vv. 15.41). Va converti pe mulți evrei, întorcându-i cu fața la Dumnezeu pe cei ce i-au întors spatele (v. 16). Va fi înaintemergătorul lui Mesia (v. 17). Ca Ilie („Yahve este Dumnezeu”), profet prototip, va fi noul Ilie (Mt 17,10-13), suferind ca și Ilie ura unei regine. Va fi verigă de legătură, pentru că va converti inimile și reconcilia generațiile dezbinate, ale poporului Vechiului Testament (părinții) cu ale poporului Noului Testament (copii), reînnoind ordinea socială, familială și religioasă (v. 17; cf. Mal 3,23 LXX).
Dumnezeu trebuie crezut pe cuvânt, ceea ce nu exclude întrebarea asupra felului ”cum” se va realiza o promisiune așa de măreață (v. 18) și nici nevoia de un semn care să autentifice și confirme căci cuvântul auzit este de la Dumnezeu, cum a cerut Ghedeon (Jud 6,17).
Cu Zaharia care era preot și prin urmare cunoștea mai bine pe Dumnezeu, Gabriel („Dumnezeu este războinicul meu” sau „Dumnezeu s-a arătat puternic”), îngerul istoriei (Dan 9), este mai sever, pedepsindu-l temporal, medicinal și purificator. Pentru necredința imediată în cuvintele divine ale mesagerului, care se vor realiza la timpul oportun (kairos), sau ca semn al veridicității mesajului, Zaharia rămâne mut (v. 20). Nu a crezut cuvântului îngerului și a pierdut uzul cuvântului, comunicând prin semne (v. 22). Când s-a născut Glasul Cuvântului (Io 1,23), a reprimi glasul, pentru a binecuvânta pe Dumnezeu (v. 64).
Zaharia mut nu a putut termina liturghia cotidiană din templu și a da credincioșilor binecuvântarea finală obișnuită (Num 6,24-26). Liturghia o va continua Isus Cristos în viața lui istorică și o va încheia cu binecuvântarea finală de dinainte de a se înălța la cer (Lc 24,50-51).
Elisabeta stearpă a conceput, dar s-a ținut ascunsă cinci luni (v. 24). Discreția ei dublează muțenia lui Zaharia, pentru a nu profana miracolul conceperii ieșite din comun. Ca și Rahela (Gen 30,23), recunoaște că Dumnezeu i-a luat disprețul cauzat de sterilitate și a privit (și-a aruncat ochii, gest de mărinimie, ocrotire și atenție) spre umilința ei (v. 25), cum a privit și spre umilința Mariei (v. 48).
A opta zi după nașterea pruncului, la tăierea împrejur, rudele au voit ca pruncul să moștenească și numele tatălui, Zaharia (v. 59), nu numai preoția. Elisabeta inspirată propune numele indicat de înger, Ioan (vv. 13.60), nume contestat de rude (v. 61), dar confirmat de Zaharia, în virtutea autorității paterne (v. 63). Punerea numelui era un fapt important, prin care se indica că pruncul era proprietatea părinților. Numele indică identitatea și destinul pruncului, lucruri cunoscute de Dumnezeu. De aceea adevăratul nume este cel indicat de Dumnezeu. Ioan înseamnă în evreiește ”darul lui Dumnezeu”.
În fața cuvântului îngerului împlinit prin minunea nașterii unei sterpe (semn că pruncul va avea o misiune specială în istoria mântuirii) și în fața anulării pedepsirii lui Zaharia cu muțenie, pe toți i-a cuprins o frică sacră de Domnul (v. 65), semn al conștientizării prezenței și acțiunii lui Dumnezeu. Toți vecinii, în tot ținutul muntos al Iudeii, se vorbea de toate faptele petrecute (v. 65) și toți care le auzeau le depozitau în inimă pentru a le medita (v. 66), ca Maria (Lc 2, 19.51), și pentru a fi o sursă importantă a Tradiției scrisă sau orală. Inima pentru antici era sălaș al cugetării și memoriei.
Mâna Domnului puternică și protectoare era cu Ioan Botezătorul (v. 66), expresie ce indică prezența activă a Domnului, a Duhului Sfânt, asupra unui profet (Iez 1,3; 3,14; 8,1.3; 37,1). Prin Duhul Sfânt Ioan se maturiza spiritual, se fortifica devenind adevărată fortăreață și se pregătea în pustiu (v. 80), ca Moise (Ex 3,1), pentru misiunea de profet evanghelist, înaintemergător și botezător în pustiu, misiune terminată cu martiriu.
Ca și profetul Ilie, Ioan era ascet (Mt 3,4). Necesitatea ascezei creștine, a disciplinei spirituale în vederea maturității creștine (cf. Richard Foster, Disciplinele spirituale, Discipolul, Cluj-Napoca 2014), o indică apostolul Pavel recomandând să evităm patimile (chefuri, beții, desfrânări, fapte de rușine, certuri, invidie), să ne îmbrăcăm în Domnul Isus Cristos și să nu purtăm grijă de carne, ca să-i trezim poftele (Rom 13,13-14: apostolul zilei). Asceza este necesară și ca să îngăduim și să suportăm pe frații slabi în credință, să nu-i disprețuim și să nu-i judecăm (Rom 14,1-4).