Parimii; Litie; Polieleu; Pripele; Evanghelia Utreniei: Lc 1,39-49.56; Laude; Doxologia Mare. Antifoanele, Apostolul și Evanghelia Intrării în Templu: Evr 9,1-7; Lc 10,38-42; 11,27-28
Aducerea, prezentarea și intrarea în Templu a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, din 21 noiembrie, este prima sărbătoare din timpul liturgic al Crăciunului, timp care se va încheia cu sărbătoarea prezentării la Templu pentru jertfă și întâmpinarea Domnului nostru Isus Cristos din 2 februarie. De la această sărbătoare încep să se cânte la liturghia Utreniei catavasiile nașterii Domnului și prin urmare se pot începe colindele.
Fecioara Maria, noul chivot a lui Dumnezeu din carne, este prezentată, adusă la Templu și introdusă în sfânta sfintelor din Templul de piatră din Ierusalim pentru a înlocui chivotul templului din aur cu chivotul trupului din carne umană prin întromenirea Fiului lui Dumnezeu.
Templul din Ierusalim era construit din trei spații separate, ca o prefigurare a templului ființei umane formate din trup, suflet și spirit. Curtea exterioară, cu altarul arderii jertfelor și vasul de aramă pentru spălat, în care puteau intra toți oamenii, corespunde trupului omenesc la care au acces toți. Curtea interioară, „locul sfânt”, cu sfeșnicul cu 7 brațe, cu altarul tămâierii și cu masa pâinilor punerii înainte, în care intrau preoții pentru liturghia perenă (Evr 9,2.6; apostolul zilei), corespunde sufletului omenesc accesibil doar cunoscuților (prieteni, rudenii). „Locul preasfânt”, Sfânta sfintelor, cu chivotul legământului, în care intra numai Marele Preot o dată pe an în ziua ispășirii, pentru purificarea lui și a poporului (Evr 9,3-5.7: apostolul zilei), corespunde spiritului uman accesibil numai duhovnicului.
Semnificația antropologică a templului Ierusalim este și mai profundă. Curtea exterioară corespunde cu cavitatea abdominală a trupului uman. Curtea interioară prefigurează cavitatea toracică. Sfânta sfintelor corespunde cu cavitatea craniană. Mai mult. Obiectele din cele trei încăperi ale templului din Ierusalim corespund și prefigurează organele interne din cele trei cavități ale corpului uman (cf. Gabriel Marincaș). Altarul unde se ardeau jertfele (Dumnezeu acceptă, „mănâncă” jertfa mistuindu-o prin foc) corespunde cu sistemul digestiv care mistuie hrana. Vasul de aramă pentru spălatul preoților corespunde cu rinichii. Masa pâinilor punerii înainte, din spre miazănoapte (stânga), corespunde cu inima omului. Altarul tămâierii, din fața chivotului, corespunde cu sistemul respirator de care se leagă mirosul și gura, „hornul” prin care se înalță rugăciunea, ca tămâia înaintea Domnului (Ps 103,1 LXX). Sfeșnicul cu șapte brațe corespunde cu ochii. Chivotul corespunde cu mintea, creierul omului, scaunul dumnezeirii. Cei doi heruvimi corespund cu calotele celebrare.
Cortul în pustiu și apoi templul din Ierusalim și chivotul din Sfânta sfintelor (cf. Parimiile sărbătorii) erau chipul și umbra Templului și chivotului ceresc (Evr 8,5). Când „s-a deschis Templul lui Dumnezeu, care este în cer și s-a văzut chivotul legământului său în Templul său” (Apoc 11,19), Ioan a văzut un semn mare, o Femeie însărcinate, înveșmântată cu soarele, cu luna sub picioare și încoronată cu 12 stele (Apoc 12,1-2). Poporul evreu (12 stele) era cort-templu, iar Fecioara Maria (femeia însărcinată) este chivotul noului legământ în urma întrupării Fiului lui Dumnezeu. Sau altă semnificație. Maria este „cortul cel ceresc” (cf. Condacul și icosul sărbătorii), iar pântecele ei chivotul cel ceresc.
Toate prefigurările se concentrează și împlinesc în templul trupului istoric a lui Isus Cristos, luat din trupul Fecioarei Maria (Io 2,19.21: „dărâmați templul acesta și în trei zile îl voi ridica,… el vorbea de templul trupului său”). De la Capul Isus Cristos Templul de carne se extinde la Trupul lui Isus Cristos, Biserica lui Dumnezeu, și la toate mădularele Trupului lui Cristos, la templul trupului creștinului (1 Cor 6,19: „nu știți că trupul vostru este templul Spiritului Sfânt, care este în voi și pe care îl aveți de la Dumnezeu ?”).
Precum Chivotul legământului Domnului este introdus în templul construit de Solomon, în Sfânta Sfintelor care s-a umplut de slava Domnului Dumnezeu Atotțiitorul (3 Regi 8,1-10; citit la paremiile vecerniei), așa și Noul Chivot (Fecioara Maria), este adus la templu și introdusă de Zaharia în Sfânta Sfintelor, unde va fi umbrită de puterea celui Preaînalt prin pogorârea Duhului Sfânt (Lc 1,35). După bunavestire, Chivotul-Maria o vizitează pe Elisabeta, care celebrează „liturghia chivotului” întâmpinând și salutând pe Maria (Lc 1,39-49: Evanghelia utreniei). Maria, simbol al Noului Testament, vizitează pe Elisabeta, simbol al Vechiului Testament. Tinerețea plină de har (Lc 1,28) salută Bătrânețea și îi transmite harul Duhului Sfânt (Lc 1,41). Locuiesc împreună trei luni, o perioadă de tranziție pașnică. Maria, simbol al Bisericii maică purtătoarea euharistie, vizitează pe Elisabeta purtătoarea Înaintemergătorului care cheamă la convertire.
Contextul biblic al episodului cu Marta și Maria, relatat numai de Luca (Lc 10,38-42), este pilda samariteanului milostiv, în care samariteanul se îngrijește de cel rănit găzduindu-l în han (pandocheion, adică „primitorul tuturor”). Isus Cristos este musafir (oaspete) pentru Marta (Marta înseamnă „Stăpână” (a casei)), care la primit în casa ei (v. 38) și gazdă pentru Maria care stând la picioarele lui Isus, ca ucenicii la picioarele Maestrului (semn de venerație), se înfrupta din cuvintele lui (v. 39). Găzduind ca Marta pe Isus Cristos în frații cei mici ai săi și ascultând ca Maria de cuvintele sale, vom fi găzduiți de Isus Cristos în lăcașurile cerești vșnice și la ospățul de nuntă al Împărăției.
În pilda samariteanului, Isus Cristos denunță învățătura,„vorba găunoasă (goală)”, ne „umplută” cu fapte, ne pusă în practică, iar în scena cu Maria și Marta denunță „fapta găunoasă” sau inoportună a Martei, fără Cuvântul vieții și învierii (cf. Cristian Bădiliță). În situația de urgență (rănitul pe jumătate mort) are prioritate fapta samariteanului milostiv. La primirea unui oaspete are prioritate vorba, conversația, atitudinea Mariei, fapta Martei fiind inoportună.
Marta și Maria sunt surorile lui Lazăr, care locuiau în Betania (Io 11,1). Maria a uns cu mir picioarele lui Isus fiind dojenită de Iuda, în timp ce Marta servea, era de serviciu la cratiță, iar Lazăr era unul dintre cei care ședeau la masă (Io 12,2).
Maria și Isus ședeau liniștiți. Marta în picioare, activă și agitată, caută compasiune („Doamne nu-ți pasă”), reproșându-i lui Isus Cristos indiferența Mariei, care a lăsat-o singură să servească (v. 40). Marta adresându-se lui Isus și nu Mariei, căuta nu atât ajutorul surorii, cât aprobarea din partea lui Isus Cristos a atitudinii sale active și dezaprobarea pasivității Mariei.
Isus Cristos nu o trimite pe Maria la bucătărie, ci blând o mustră pe Marta, repetându-i numele: „Marta, Marta, îți faci griji și te zdrobești cu multe”, (repetarea numelui înseamnă dojană compătimitoare). Îi reproșează preocuparea cu multe lucruri trecătoare și secundare în care se împrăștie (v. 41) și neglijarea esențialului, a părții bune care nu se pierde (v. 42). ”Partea bună” este să ai parte (la o moștenire: Ps 15,5-6 LXX) sau la o porție de mâncare cu Isus Cristos, cum îi promite lui Petru dacă se lasă spălat pe picioare (Io 13,8), începând cu ospățul Cuvântului și terminând cu ospățul Împărăției.
Unii au văzut în Marta și Maria două tipuri opuse de viață creștină. În Marta viața activă, specifică laicilor, iar în Maria viața contemplativă, specifică călugărilor. Activ și contemplativ sunt două forme inseparabile (sunt surori) de viață creștină normală. Activi în contemplație și contemplativi în acțiune. Viața contemplativă precede și pregătește viața activă, iar viața activă devine un aspect al contemplației.
Marta, ca Maria, ar fi trebuit să se lase ospătată de Isus Cristos, ascultându-i cuvintele și apoi împreună cu Maria să pregătească masa pentru musafirul Isus Cristos.
Contrar uzului oriental, unde femeia ia cuvântul numai dacă este întrebată, o femeie anonimă din popor „înalță vocea” și strigă cu admirație o binecuvântare adresată Fecioarei Maria: „Fericit pântecele care te-a purtat și fericite țâțele pe care le-ai supt” (Lc 11,27). Isus Cristos nu o contrazice pe femeie, ci extinde fericirea Mariei la toți care ascultă și împlinesc Cuvântul lui Dumnezeu (Lc 11,28). Fecioara Maria este prima gazdă a musafirului (oaspetelui) divin, gazdă care ca și Maria sora Martei, a ales „partea bună”, fiind de partea lui Isus Cristos.
Ospitalitatea înseamnă a asigura casă (loc de dormit) și masă (hrană) gratuite unui străin. Ea este simbolul al carității creștine în general și al carității călugărești în special. Prima ospitalitate în existența noastră este cea oferită de mamă. După concepere pântecele-casă, cordonul ombilical-masă, iar după naștere, țâțele-masă.
În lumea modernă în care totul devine marfă (chiar și trupul și sufletul: Apoc 18,13), se vinde și ospitalitate în unele mănăstiri sau în rețeaua de hoteluri cu mai puține sau mai multe stele.
Precum bogatul căruia i-a roit țarina s-a gândit numai la hrana materială, trecătoare pentru suflet (Lc 12,19: odihnă, mâncare, băutură și veselie), așa și Marta absorbită de multă slujire s-a îngrijit numai de hrana materială (Lc 10,40-41). Maria însă a ales partea bună, nepieritoare, a ascultării cuvintelor lui Isus Cristos în poziția de ucenică la picioarele Învățătorului, hrană pentru suflet dătătoare de viață veșnică (Lc 10,39.42). Binecuvântată este Maria sora Martei și toți care ascultă cuvântul lui Dumnezeu și-l păzesc (Lc 11, 28), precum l-a ascultat Fecioara Maria spunând arhanghelului Gabriel: „iată Roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău” (Lc 1,38) și a crezut în împlinirea Cuvântului (Lc 1,45: a crezut că se vor împlini cele grăite ei de Domnul).
Comentariul Evangheliei de azi (Lc 10,38-42; 11,27-28), se găsește și la 15 august, Adormirea Preasfintei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria, și la 8 septembrie, Nașterea Preasfintei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu.