Apostolul: 1 Cor 6,12-20; Evanghelia: Lc 15,11-32
În perspectiva celor trei rădăcini ale tuturor răutăților, de pofta cărnii sau lăcomia pântecelui (consumismul desfrânat), este legată parabola fiului risipitor, redată numai de Luca. Apostolul zilei (1 Cor 6,12-20) se ocupă de curvie (sex desfrânat), altă patimă trupească, sora lăcomiei pântecelui, pentru că cele de sub pântece sunt legate de pântece. Supravețuirea individuală și cea prin urmași sunt corelate. Când supravețuirea individuală este amenințată de asuprire, foamete sau războaie, supravețuirea prin urmași este accentuată. Evreii în Egipt, în casa robiei, cu cât erau mai asupriți cu atât se înmulțeau mai mult (Ex 1,12).
Lăcomia pântecelui se numește și poftă încinsă, aprinsă, pentru că este legată de partea poftitoare (epithymia) a sufletului. Ea este ne înfrânarea gurii, a gâtlejului și a stomacului, cauzată de pofta de mâncare numai de dragul plăcerii și nu de dragul nevoii, al necesarului pentru a trăi. Lăcomia pântecelui se manifestă în două forme principale. Prima formă constă în căutarea cantității și varietății alimentelor care să supra încarce stomacul. Aceasta este gastrimarghia propriu zisă, adică stomac înnebunit, ieșit din țâțâni. A doua formă se manifestă prin căutarea calității alimentelor, a gustului și delicateții, apreciate de limbă, fapt pentru care se numește laimarghia, adică limbă înnebunită.
Lăcomia pântecelui și risipa se tămăduiesc cu înfrânare și cumpătare, adică cu abstinență și post economisitor în vederea carității, chiar când postul e de nevoie, nu de bunăvoie, ca în cazul fiului risipitor. Postul înseamnă diminuarea cantității de alimente prin reducerea numărului de mese sau prin reducerea diversității alimentelor prin folosirea unui singur fel de mâncare vegetariană. Abstinența constă în reducerea calității alimentelor, prin folosirea de alimente naturale, care au nevoie de puțină dichisire în bucătărie sau prin abținerea de la carne de animale și de la produse animaliere, lactate și ouă.
Lăcomia de avere se manifestă prin faptul că fiul risipitor cere ca și ”credit” și risipește moștenirea care încă nu era a lui pentru că tatăl încă era în viață. Tatăl ceresc, ”marele bancher”, creditează distribuind talanții la început pentru investiții, nu pentru consum. De felul cum sunt învestiți talanții depinde promovarea la administrarea bunurilor veșnice (Mt 25,14-30). Tatăl dorește recuperarea mezinului din condiția de argat și promovarea în demnitatea de fiu, nu recuperarea averii risipite.
În contextul capitolului 15 din Luca, împreună cu alte două parabole, avem trei parabole ale milei divine și ale bucuriei împărtășită pentru regăsirea celor pierdute. Împreună bucurie pentru recuperarea a ce era pierdut și refacerea întregului material (10 drahme), animal (100 oi) și uman (2 fii). Convertirea unui singur păcătos crește bucuria în cer (Lc 15,7.10), fără a ajunge la o limită pentru că este infinită. Dacă drahma și oaia sunt căutate de cei care le-au pierdut, fiului risipitor și fiului ascultător le este respectată libertatea fiind așteptați sau îndemnați, sfătuiți să se întoarcă, să se convertească, pentru că omul a fost creat prin sfatul Sfintei Treimi.
Aceste trei parabole ale milei divine (Lc 15,1-32) a fost spuse de Isus, fariseilor și cărturarilor, simbolizați de fiul ascultător, care s-au scandalizat de disponibilitatea lui Isus Cristos față de cei pierduți (vameși și păcătoși, simbolizați de fiul risipitor) care se apropiau de Isus ca să-l asculte. Primea pe păcătoși și mânca împreună cu ei (Lc 15,1-2), ceea ce îl punea pe Isus într-o stare de impuritate excomunicantă, iar gestul putea fi interpretat ca aprobare tacită a păcatului.
Se numește parabola fiului risipitor a bunurilor părintești (fiu ”asotos”, nesalvat, nemântuit, depravat, libertin, rătăcit, pierdut, regăsit), deși fiul mezin este personajul principal numai al primei părți a parabolei, iar fiul cel bătrân personajul principal al părții a doua a parabolei. Personajul principal al întregii parabole, adevăratul protagonist, este tatăl cel mult milostiv (v. 20: străpuns de milă, organe interne bulversate, tulburate) și iubitor, care iese în întâmpinarea ambilor fii, rătăciți fiecare în felul lui. Unul rătăcit în risipă (v. 13) și celălalt rătăcit și risipit în muncă înrobitoare (v. 29). Ca și în parabola vameșului și a fariseului (Lc 18,10-14), spusă către unii care se credeau drepți și-i disprețuiau pe ceilalți (Lc 18,9), Dumnezeu judecă după atitudine nu după fapte, apreciind convertirea fiului risipitor, disprețuit de fiul ascultător.
Toți trei ies din casă. Fiul risipitor iese din casa părintească ca să risipească averea în distracții, dar și-a amintit de tatăl și s-a întors acasă după post de nevoie și pocăință. Fiul cel mare iese din casă ca să muncească și refuză să intre la banchet, abţinându-se de la mâncare, postind în semn de protest (greva foamei). Tatăl cel milostiv, după ce s-a lipsit de fii (a ”postit” și el, de fii), iese din casă, pe unul să-l întâmpine pentru că-l aștepta (îl vede de departe, nu l-a uitat) și pe altul să-l înduplece, să-l sfătuiască. Parabola se poate numi și „întâmpinarea fiului risipitor”, prefigurare a întâmpinării din partea Tatălui ceresc a celor care au parte de prima înviere.
Andrei Pleșu (Parabolele lui Isus, Humanitas, București 2012, pp. 259-270) interpretează pilda numai în cheia risipirii. ”Risipa de risipă”, de avere a fiului mezin care a băut cupa risipirii până la fund, ajungând la lipsa mijloacelor de subzistență (v. 13: și-a tocat și risipit averea trăind în desfrânare). ”Risipa de cumințenie”, a fiului cel mare care refuză participarea la ospățul bucuriei, nemulțumit că virtutea ascultării de rob (nu de fiu), nu i-a fost răsplătită nici măcar cu un ied (v. 29; oare a cerut un ied și nu a primit?). ”Risipa de iubire” a tatălui care a ieșit în întâmpinarea fiului risipitor și a fiului cel mare și a transformat întoarcerea în întâlnire, ”cu risipa pe risipă călcând”.
Fiul risipitor a cerut partea de agoniseală (ousias, substanța comună cu tatăl) ce i se cuvenea (căzută la sorți), iar tatăl, fără a se opune, le-a împărțit averea (bios, viața, ceea ce servește la susținerea vieții), (v. 12). Fiul mezin a ales pe ”a avea” independent și a pierdut pe ”a fi”. A ales partea sa de avere și a renunțat ”a fi” fiu și a avea totul în comuniune cu tatăl (v. 31: tot ce este al tatălui este și al fiului). Când s-a hotărât să se întoarcă acasă, a avut pretenții minimale de argat. Nu s-a considerat vrednic să se numească fiu (numele ”fiu” indică ființa, pe ”a fi”), nu a sperat să recupereze condiția de ”a fi” fiu și s-ar fi mulțumit din nou cu ”a avea” o plată de argat (v. 19). Condiția de argat, lucrător cu ziua, dorită de mezin (atitudine smerită necesară pentru a fi înălțat la demnitatea de fiu, cf. Lc 18,14; 14,11), era inferioară statutului de sclav, pentru că sclavul făcea parte din familia stăpânului, argatul nu. Întâi este important ”a fi” fiu și apoi vine și ”a avea” în dar ca moștenire, nu ca datorie sau credit de consum.
Fiul risipitor a ales autonomia și partea, devenind „eretic”, în loc de totalitate. Așa a ales și Eva în Paradis, pomul oprit (partea) în loc de toții pomii, totalitate (Gen 3,1-6). Și fiul cel mare tânjea după o mică parte, iedul pe care să-l mănânce cu prietenii săi, nu cu tatăl său (v. 29), deși ca primul născut avea dreptul la porție dublă de moștenire (Deut 21,17). Dar cu partea nu ajungi departe. Partea (erezia) împarte și desparte întregul, creează înmulțire sectară. Înmulțirea prin multiplicarea întregului, cum se înmulțesc ființele vii, creează biserici.
În viața creștină tradițională opțiunea pentru parte se manifestă când alegem devoțiuni în loc de liturghie completă, sărbătorirea unui episod al istoriei mântuirii în loc de a sărbători întreaga taină a mântuirii în ziua Domnului Înviat (duminica), specializare în loc de teologie globală patristico-monastică, viață consacrată (carisma, parte) în loc de monahism (viață creștină totală). La protestanți opțiunea pentru parte constă în a alege Scriptura fără Tradiția divină, credința fără fapte, harul fără taine, pe Cristos fără Biserică (Trupul lui Cristos) și pe Dumnezeu fără Sfinții săi.
În sânul familiei funcționează principiul economiei creștine, al vaselor comunicante. Tot ce este al părinților este și al copiilor (v. 31). Toți au totul, nici unuia nimic nu-i lipsește. Economia comunistă păcătuiește prin colectivism egalitar, iar economia capitalistă prin privatizare individualistă. Principiul vaselor comunicante, a fost confirmat de Dumnezeu în pustiu, la hărănirea cu mană, când celui ce a strâns mai mult nu-i prisosea și celui ce a strâns mai puțin nu-i lipsea (Ex 16,17-18), episod citat și de apostolul Pavel (2 Cor 8,14-15), recomandând ca belșugul, prisosul unora să acopere nevoile, lipsa altora. E nevoie de credință minimă (cât un grăunte de muștar) pentru a muta muntele prisosului, al surplusului, în valea mare a lipsei (Mt 17,20).
Ce spera să găsească fiul risipitor în țara îndepărtată în care a plecat (v, 13) ? Deducem prin contrast plecând de la ce a găsit în țara îndepărtată a neasemănării cu tatăl, a uitării de tatăl. Spera să găsească bunăstare (prosperitate), libertate și comuniune (prietenie). În loc de bunăstare și abundență (belșug de pâine) a găsit sărăcie, goliciune, lipsă (v. 14) și foame. Poftea, ca un animal, să-și umple pântecele (v. 16: pofta este o funcție animalică a sufletului uman). În loc de libertate și autonomie a găsit dependență și robie, slugă la porci (v. 15). În loc de comuniune în familie a găsit singurătate între străini (v. 16: nimeni nu-i dădea nici măcar roşcove).
Bunăstarea, libertatea și comuniunea adevărată le va găsi în casa părintească (v. 22). Bunăstarea simbolizată prin stola dintâi (prote), înțeleasă cronologic (haina ce o avea înainte de a pleca de acasă) sau calitativ (haina cea nouă, cea mai aleasă). Goliciunea sau zdrențele sunt semn de sărăcie. Libertatea prin încălțămintea din picioare, în opoziție cu sclavii care umblau desculți. Comuniunea prin inelul cu pecete, semn de autoritate și de legătură, logodnă sau căsătorie. Veșmântul și inelul sunt și semne de autoritate și înnobilare, de prețuire maximă, cum a fost cazul lui Iosif în Egipt (Gen 41,42) sau a lui Haman si Mardocheu în Babilon (Est 3,10-13; 8,3). Și semnul dumnezeiesc al foametei cumplite (ischyra, puternică) din ținutul îndepărtat unde s-a refugiat mezinul, trimite la episodul cu Iosif și frații lui, unde foametea cumplită de șapte ani contribuie la aplanarea conflictului din sânul familiei lui Iacob. Bunăstarea, libertatea și comuniunea au fost pecetluite cu banchetul la care sunt invitați toți (v. 23). La banchet bunăstarea e simbolizată de masa bogată. Libertatea e simbolizată de faptul că ești invitat nu obligat să participi. Comuniunea e simbolizată prin mâncarea din aceiași hrană.
Ca în familia creștină, în Biserica lui Dumnezeu, ar trebui asigurată bunăstarea prin legea vaselor comunicante, libertatea prin iertare și dezlegare de păcate, iar comuniunea prin cuminecare și prietenie cu Dumnezeu și cu frații.
Fiul risipitor plecat a reintrat în sine (v. 17) și în familie, și-a amintit de tată, pe când fiul cel mare a rămas afară, ne voind să intre în familia reîntregită (v. 28). Nu-l recunoaște ca frate pe risipitor numindu-l ”fiul acesta al tău” (v. 30), nu „fratele meu”. Tatăl a restabilit adevărul (v. 32: ”acest frate al tău”) și a propus reconcilierea cu risipitorul prin participare la ospățul bucuriei pentru minunea învierii unui viu din „păcatul care este de moarte” (1 Io 5,16) prin pocăință (vv. 24.32: era mort și e viu, se pierduse și a fost găsit). Ca și lucrătorii din ceasul întâi din parabola lucrătorilor viei, care nu acceptă depășirea salariului datorat prin dar (Mt 20,1-16), fiul cel mare, invidios, disprețuitor și recalcitrant, murmură împotriva tatălui pentru că nu acceptă depășirea dreptății prin bunătate, prin caritate.
Parabola fiului risipitor este și o parabolă a istoriei mântuirii. Fiul mezin, în condiția paradisiacă din casa părintească, face o alegere păcătoasă și cade din condiția de fiu. Alege plecarea, îndepărtarea și înstrăinarea, cu consecința lor robia. Nu a ajuns la păcatul satanic al dușmăniei, considerându-l pe tată său vrășmaș și vinovat de situația în care a ajuns. Se convertește în toate sensurile. În sens filozofic, întorcându-se în sine, în fire (v. 17). În sens evreiesc, întorcându-se la tatăl său (v. 20). În sens grecesc, schimbând modul de a gândi, mentalitatea (v. 17). În sens slavon po-căindu-se (vv. 18-19). Tatăl îi acordă mântuirea deplină prin sărutul iertării (v. 20: sărutul este semn de salut și de împăcare afectuoasă), prin eliberarea din robie și prin restabilirea în condiția de fiu (v. 22), pecetluite cu banchetul euharistic, simbolizat de mâncarea din vițelui cel îngrășat pentru consum și jertfit (v. 23: aduceți vițelul cel îngrășat, jertfiți-l).
Fiului risipitor a parcurs toate etapele pocăinței, ale convertirii, ale minunii ”învierii viilor”, minune mai mare ca învierea morților, pentru că libertatea viilor este respectată (cf. Nicolae de la Rohia). Convertirea începe cu revenirea în sine, în fire, în ”a fi” după ce a ieșit din ”a fi fiu” și s-a lansat în ”a avea”. Din sine poți să ieși ”în jos” prin exces de preocupări cu averea sau ”în sus” prin harul contemplației, prin extaz. Convertirea continuă cu examinarea conștiinței, cu conștientizarea și analiza rațională a situației mizerabile de rob în care a ajuns, separându-se de casa părintească, casă în care și argații o duc mai bine (v. 17). Urmează hotărârea de a se întoarce la tatăl (v. 18) și pregătirea mărturisirii greșelii care are repercusiuni asupra sa, asupra tatălui (aproapelui) și asupra cerului (Dumnezeu), (vv. 18-19). Convertirea imaginată în gând (intenție) devine convertire manifestată cu fapta, constând din întoarcerea acasă la tatăl care-l aștepta pentru că i-a ieșit în întâmpinare, i-a căzut pe gât și l-a sărutat, semn de împăcare și comuniune, de tatăl niciodată negată (v. 20). Mărturisirea înaintea tatălui (v. 21). Iertarea și restabilirea în condiția de fiu (v. 22), nu de argat cum și-a dorit (v. 19). Pecetluirea și împărtășirea bucuriei iertării prin banchet euharistic (vv. 23-24), bucurie incompletă pentru că a fost refuzată de fiul cel mare (v. 28).
Convertirea trebuie să fie o stare continuă, până ce ajungem la desăvârșire. Trebuie să ne căim, să ne pară rău, nu numai când făptuim răul ci și când făptuim binele, pentru că nu l-am înfăptuit desăvârșit, total (ca femeia văduvă care a dăruit tot ce avea ca să trăiască) și prin urmare am cumulat datori (păcate).
Toate tainele își au împlinirea în taina tainelor, în banchetul euharistic al înfierii prin Fiul lui Dumnezeu, prin sângele căruia se ratifică noul Legământ al înfierii. De aceea toate tainele ar trebui celebrate în cadrul dumnezeieștii și îndumnezeitoare liturghii. În fiecare taină se seamănă harul specific, dar creșterea o dă împărtășania, euharistia. Harul iertării (împăcării), eliberării și reînfierii, din taina pocăinței crește și se desăvârșește în cuminecarea cu Trupul și Sângele Domnului nostru Isus Cristos, cuminecare spre iertarea păcatelor mărturisite și spre viața de veci.
Prin marea apostazie (2 Tes 2,3), a depărtării de Părintele ceresc și prin consumismul desfrânat, mulți creștini vor face experiența fiului risipitor. Pericolul va fi să nu se convertească la atenționările trâmbițelor (Apoc 9,20-21), cum s-a convertit fiul risipitor la atenționarea mizeriei, recunoscându-și vina, iar când va veni pedeapsa celor șapte potire ale mâniei lui Dumnezeu, să-l acuze pe Dumnezeu în stil satanist, cu hule sau blasfemii (Apoc 16,9.11.21), pregătindu-și nimicirea. Autoînvinuirea din taina căinței („po-căința” e sensul slavonesc al convertirii), este un bun antrenament care ne protejează de tendința adamică de a da vina pe altul (Gen 3,12-13: Adam a dat vina pe Eva și indirect pe Dumnezeu, iar Eva a dat vina pe șarpe).