Apostolul: 1 Cor 8,8- 9,2; Evanghelia: Mt 25,31-46
Pofta ochilor sau iubirea de arginți, care se tămăduiește cu milostenie, este legată de duminica cutremurătoarei judecăți, unde iubirea de arginți este cauza nedreptăților, a ne ajutorării categoriilor sociale defavorizate cu care Isus Cristos se identifică. Săracii sunt o binecuvântare, un sacrament (Ps 40,2 LXX: „Ferice acela care ia aminte la cel sărac și sărman; în ziua cea rea îl va izbăvi Domnul”), pentru că ne dau posibilitatea să ne mântuim măcar la judecata finală.
Iubirea de arginți sau pofta de bunuri materiale are două aspecte. Primul aspect numit zgârcenie, constă în iubirea de bogăție materială, simbolizată de bani (arghirofilia). Se manifestă prin plăcerea de a avea bani, grija de a-i păstra, greutatea de a-i da și neplăcerea resimțită când i-ai dat. Zgârcenia sau avariția se datorează ne încrederii în Providența divină, construind scenarii viitoare catastrofale: pierderea locului de muncă, foamete, boli, bătrânețe neputincioasă. Providența divină este astfel substituită de providența banilor acumulați. Al doilea aspect constă în lăcomia de bani, aviditatea, cupiditatea, agoniseala (pleonexia) manifestată prin voința de a dobândi bunuri noi (bani) și de a avea cât mai multe posibil.
Iubirea de arginți în varianta zgârceniei se tămăduiește prin milostenie, dărnicie sau comuniunea bunurilor (vase comunicante), bunuri care de fapt sunt destinate, de Providența divină, nevoilor fundamentale ale tuturor oamenilor. Iubirea de arginți în varianta avidității se tămăduiește prin sărăcia de bunăvoie sau neagonisire, adică prin a nu poseda efectiv bogății și a nu dori afectiv să ai bogății mai multe decât strictul necesar vieții, înlăturând prisosul sau plusul.
Viziunea sau profeția (nu pilde ca cele anterioare: Mt 25,1-30: pilda celor zece fecioare și pilda talanților), despre judecata de pe urmă, ultima, finală și universală, anunțată în Zah 14,5 (va veni Domnul Dumnezeu împreună cu toți sfinții) și confirmată în Apoc 20,11-15, este un răspuns la întrebarea ucenicilor despre semnul revenirii lui Isus Cristos și al sfârșitului lumii (Mt 24,3).
Matei prezintă aspecte specifice ale judecării inițiale, particulare (din momentul morții), și a destinului individual al creștinilor împărțiți în trei categorii: preoți, călugări și laici. La moartea trupului, sfârșitul individual al lumii, pentru creștini se deschid două posibilități. Să intre în Împărăția cerurilor (Ierusalimul ceresc) sau să rămână pe dinafară, în purgatorul rai sau iad, maxim până la învierea generală și judecata finală și universală, până la examenul de ”restanțe”. ”Preoții” creștini, slujitori așezați administratori peste slugile Stăpânului, ca să le dea hrană la timpul potrivit, vor fi judecați de Stăpânul Cristos după grija față de cei încredințați (Mt 24,45-51). ”Asceții” creștini (călugării), simbolizați de cele 10 fecioare, vor fi judecați de Mirele Cristos după imprudența sau prudența lor. Au optat pentru ucenicie și așteptare trează și nu au fost prevăzători (minte trează), nu s-au pregătit complet pentru marea întâlnirea cu Mirele Cristos (Mt 25,1-13). ”Creștinii și evreii”, beneficiari ai darului talanților, vor fi judecați de Bancherul Cristos după rodnicie, fertilitate, spornicie (Mt 25,14-30).
Condamnarea provizorie din momentul morții, de la judecata particulară, nedefinitivă, este motivată nu numai pentru un păcat negativ, un rău sau o fărădelege, care se pot ispăși în purgatorul iad, ci și pentru păcatul prin lipsă sau omisiune irecuperabilă. La judecata particulară, preoții vor fi condamnați pentru nepăsarea față de turma încredințată (Mt 24,45-51). Călugării, pentru asceză seacă fără uleiul milostivirii și al Duhului Sfânt (Mt 25,1-13). Evreii și creștinii, pentru ne fructificarea talanților (Mt 25,14-30). Creștinii care cad la judecata particulară, intră în ceata necreștinilor și ajung la judecata finală, la reexaminare. La judecata finală, dintre toate popoarele, dintre toți oamenii, vor fi recuperați cei drepți (vv. 37.46), cei care și-au folosit bine rațiunea și au acordat ajutorul vital categoriilor sociale defavorizate, cu care se identifică Isus Cristos.
Nicodim Aghioritul spunea că păcătuim prin lipsă sau omisiune, cumulând datorii, când: nu gândim la realitățile pentru care avem inteligența să le pricepem, nu folosim bine mintea; nu spunem o vorbă bună pentru a mângâia sau învăța, nu folosim bine cuvântul (rațiunea); nu facem o faptă bună având posibilități să o facem sau când nu împiedicăm un rău pe care am putea să-l obstaculăm sau să-l detestăm, nu folosim bine voința.
Judecata de mântuire, sau mai bine zis autojudecată personală de acceptare sau respingere a lui Isus Cristos izvorul vieții integrale (Io 5,21.26), a început odată cu întromenirea Fiului lui Dumnezeu, unicul Împărat (guvernator) cu putere de judecător (Io 5,22.27; vezi comentariul la evanghelia morților Io 5,23-30, din sâmbăta săptămânii lăsatului sec de carne). Procesul în care sunt implicate toate neamurile a început de la casa lui Dumnezeu (1 Pt 4,17), cu evreii și creștinii și se va termina cu judecata universală și finală, de la sfârșitul istoriei, a tuturor neamurilor pământului, nu numai a evreilor.
Toate neamurile, toată omenirea, va fi judecată, de Isus Cristos Fiul Omului, Regele judecător așezat pe tron (vv. 31.34.40), care cunoaște sărăcia umană din propria experiență. Criteriul judecății ultime și universale a Fiului Omului va fi după șansa la viață, acordată sau nu, categoriilor defavorizate (șase) : flămânzi, însetați, străini, goi, bolnavi sau întemnițați, cu care Isus Cristos se identifică numindu-i ”frați mai mici” (vv. 35-40), ucenici ”de nevoie”, nu de bunăvoie ca „frații” apostolii (Mt 28,10; Io 20,17). Nu ni se cer lucruri grele sau imposibile, să îmbogățim pe săraci, să vindecăm pe bolnavi sau să eliberăm pe deținuți. Ni se cer lucruri ușoare, dar vitale, ajutorarea săracilor flămânzi, însetați sau goi, primirea străinilor, îngrijirea bolnavilor și vizitarea întemnițaților (cf. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, PSB 23, București 1994).
Cei care dau o șansă la viață, practicând cele șase (numărul imperfecțiunii) opere de binefacere (vv. 35-36), cu voință și înfăptuire de la Dumnezeu (Fil 2,13: Dumnezeu, lucrează (energein) în voi și voirea și înfăptuirea, după bunăvoința sa), sunt numiți ”cei drepți” (vv. 37.40). Drepți sunt oamenii ființe cuvântătoare, raționale (cu judecată), ce folosesc bine rațiunea, care are funcție judecătorească. Înseamnă că operele lor de binefacere au fost minimale, de dreptate, nu de caritate. A șaptea (numărul perfecțiunii) operă de binefacere, sinteză și desăvârșire a celor șase opere de binefacere, este caritatea Fiului Omului.
Fraternitatea universală a lui Isus Cristos cu toți oamenii se bazează pe faptul că omul a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, Tatăl Arhetipul și Isus Cristos Prototipul (Gen 1,27). În plus, Isus Cristos devine Fiul Omului prin întromenire. Străin și mai sărac decât vulpile și păsările, ne având nici unde să-și plece capul pentru odihnă (Mt 8,20), Fiul Omului se poate identifica cu oameni străini sau nevoiași, numindu-i ”frați mai mici” (neînsemnați), fără a fi recunoscut în ei (vv. 37-39), cum nerecunoscut a fost și ca serv pătimitor (Is 52,14; 53,2-3). Este însă evident că Isus Cristos s-a identificat cu ”frații mai mari”, cu evreii și creștinii, care fac voia Tatălui ceresc, ascultând Cuvântul lui Dumnezeu și împlinindu-l (Mt 12,50; Lc 8,21), cu ucenicii de bunăvoie (Mt 28,10; Lc 14,33) sau cu ucenicii persecutați (Fap 9,4-5: Saule, pentru ce mă prigonești?).
Dacă păcătuirea împotriva fraților și rănirea conștiinței lor slabe este păcătuire împotriva lui Isus Cristos (1 Cor 8,12: apostolul zilei), pentru că frații sunt mădulare ale Trupului lui Cristos, atunci și binefacerea făcută fraților (mădularelor) este binefacere făcută lui Isus Cristos (Capului).
Fraternitatea universală a tuturor oamenilor, cu un unic Părinte ceresc creator și un unic Frate prototip, Fiul Omului (Evr 2,11.14), ar trebui să ne îndemne să asigurăm un minim de bunăstare vitală celor săraci, dăruindu-le pâine, apă și îmbrăcăminte. Un minim de libertate, mergând noi la cei întemnițați de justiția divină prin boală sau de justiția umană prin arestare, pentru a-i sluji ca diaconi (v. 44). Un minim de comuniune cu cei străini prin ospitalitate (v. 35: m-ați primit în mijlocul vostru), virtute importantă în antichitate.
Fratele Traian Dorz explica nevoia unei judecăți finale după cea particulară din momentul morții, prin faptul că existența noastră în trup are consecințe pozitive și negative asupra altora și după moartea trupului, uneori până la sfârșitul lumii (cf. T. Dorz, O om ce mari răspunderi ai).
Judecata universală va avea loc la revenirea imprevizibilă a Fiului omului (Mt 24,50; 25,13.19.31), în ziua și ceasul știute numai de Tatăl (Mt 24,36), moment care trebuie așteptat cu priveghere. Descrierea succintă a judecății universale, finale și definitive, ”după faptele” scrise în cărți (memorate), anticipată de judecăți parțiale, nedefinitive, o găsim și în Apoc 20,11-15. Judecata are loc după „a doua înviere” generală a tuturor oamenilor, mari și mici, inclusiv a celor înecați în mare (Apoc 20,12-13), mai puțin a martirilor care deja „au revenit la viață”, prin „prima înviere” (Apoc 20,5-6), în timpul miei de ani (mie simbolică, nu aritmetică, adică o perioadă foarte lungă), care a început cu învierea lui Isus Cristos și se va termina cu învierea tuturor (Apoc 20,5). Martirii, adică cei decapitați cu securea (Apoc 20,4), înviați, sunt înscriși în „cartea vieții”. Vor mai fi înscriși în cartea vieții și cei înviați și promovați în urma judecății după faptele scrise în cărțile faptelor (Apoc 20,12-13).
Evanghelia cutremurătoarei judecăți prezintă numai ultimul act al unei ședințe de judecată a tribunalului suprem, anunțarea sentinței de condamnare sau grațiere și motivarea ei. Sentință definitivă cu ”condamnare” a celor drepți la viață veșnică în Împărăția pregătită de la întemeierea lumii, pentru Isus Cristos moștenitorul (Mt 21,38) și cei drepți comoștenitorii (Rom 8,17), (v. 34) și cu condamnare a celor nedrepți la moarte veșnică în focul cel veșnic (Apoc 20,14: moartea a doua în gheenă), pregătit pentru Diavol și îngerii lui (v. 41). ”Condamnarea” va fi la viață, pentru ”lemnul verde”, pentru cei care cel puțin au cultivat și sprijinit viața amenințată a ”fraților neînsemnați” ai lui Isus Cristos (Is 58,7: cei din carnea sa), a ”ucenicilor de nevoie”, care și-au pus nădejdea numai în Dumnezeu. Sau condamnare la moarte pentru cei au ”ucis” și s-au sinucis, pentru ”lemnul uscat” (Lc 23,31), prin egoism, prin nepăsare, indiferență, pentru strictul necesar susținerii vieții nevoiașilor. Lemnul verde, viu, este în comuniune vitală cu mediul, primește și dăruiește. Lemnul uscat, mort, nu mai comunică vital cu mediul și se degradează (Lc 23,31). La judecata finală se face curățenie totală. Se distrug rebuturile și se ard uscăturile.
Dezbaterile judecătorești cu martori ai acuzării și martori ai apărării, cu sentințe provizorii și recursuri, cu autojudecăți, au avut loc în tribunalul lumii în timpul vieții pământești. Dezbaterile au continuat de la moartea trupului (prima moarte) până la învierea trupului prin ”recursurile” părăstaselor în favoarea odihnei sufletelor din ”purgatorul rai” ca să fie mai fericite sau a sufletelor din ”purgatorul iad” ca să fie mângâiate.
Precizăm că starea de rai (deschis de la învierea lui Isus Cristos), sau starea de iad a sufletelor este provizorie (purgator), durând până la învierea de obște a trupurilor. După învierea trupurilor și judecata universală și finală se intră în Împărăția vieții veșnice sau în Gheena morții veșnice a trupului și a sufletului, în nimicire sau neființă (Mt 10,28: ”Nu vă temeți de cei care ucid trupul (persecutorii umani), dar sufletul nu-l pot ucide. Temeți-vă mai degrabă de cel care poate nimici și sufletul și trupul în gheenă (Judecătorul divin)”).
La judecata universală Fiul omului va separa grâul de neghină (Mt 13,36-43). Și la creație (Gen 1) și la sfințire Dumnezeu lucrează separând, despărțind prin poruncă. Diavolul amestecă răul cu binele, îl împachetează, îl fardează cu bine pentru a fi mai ușor acceptat. Va despărți pe unii de alții, precum separă păstorul oile de țapi (v. 32). Despărțirea oilor de țapi face aluzie la Iez 34,17-22, unde deosebirea, discernământul (LXX) sau judecata (TM), se face între oaie și oaie, între berbeci și țapi (v. 17), între oaia puternică și oaia slabă (v. 20), între berbec și berbec (v. 22). Cei puternici, berbecii și țapii, s-au îmbuibat cu pășune bună și apă limpede și au călcat în picioare pajiștea și apa rămase pentru oi (vv. 18-19), iar oile puternice au eliminat (împins) de la hrana și băutura vitală pe oile slabe (v. 21), punându-le în pericol viața. Și aici criteriul judecății, al despărțirii, este în funcție de asigurarea sau nu a hranei vitale tuturor.
Oile sunt mioape și de aceea se ghidează după auz mergând împreună după păstor. Au un puternic simț al comunității. Produc lână, miei și lapte. Țapii sunt independenți și neproductivi. Nu nasc miei și nu dau lapte. Ei distrug coaja și mugurii copacilor, omorându-i. Distrug hrana altora punându-le în pericol viața. Oile vor fi așezate la dreapta judecătorului. Mâna dreaptă simbolizează partea activă, utilă în susținerea vieții. Țapii vor fi așezați la stânga judecătorului, stângă ce simbolizează partea inactivă, inutilă.
Există și o judecată continuă, de alegere fără condamnare, cu judecător și avocat: conștiința, la păgâni (Rom 2,15); rațiunea care are în lege dreptarul conștiinței și al adevărului, la evrei (Rom 2,18.20) și mintea luminată de Evanghelie, la creștini (In 12,47-48). Există o Evanghelie veșnică și universală, bazată pe creație (Apoc 14,6-7) și va exista și o judecată finală și universală, bazată pe uzul creației.
Înainte de judecata finală și universală, în istoria mântuirii există și judecăți cu condamnare, cu pedepse exemplare, parțiale și provizorii. Adam a fost condamnat la muncă silnică pe viață (Gen 3,17-19), iar Eva la robie pe viață (Gen 3,16). Lumea veche a fost pedepsită cu potop și păstrat Noe, propovăduitorul dreptății, unul din cei opt (2 Pt 2,5). Sodoma și Gomora au fost condamnate la distrugere, cu excepția neprihănitului Lot, a soției și a două fiice (2 Pt 2,6-8). Prima adunare ”protestantă” a lui Core, Datan și Abiram, a fost înghițită de pământ și mistuită de foc (Num 16,31-36). Ierusalimul a fost condamnat la pustiire, cu excepția creștinilor care l-au părăsit când romanii au început să-l încercuiască (Lc 21,20-21). Babilonul cel mare, adică sistemul monetar internațional, va fi judecat și nimicit. Amanții Babilonului (împărații pământului), piața bursieră (negustorii pământului) și infrastructura bancară (marinarii), îl vor jeli și vor suporta consecințele dezastruoase ale căderii (Apoc 18). De consecințele negative ale căderii Babilonului cel Mare vor fi scutiți creștinii care-l vor părăsi (Apoc 18,4), refuzând credite și muncă salariată și se vor refugia la țară (agricultură), când va începe pecetluirea (Apoc 13,16-17).