Apostolul: Fap 16,16-34; Evanghelia: Io 9,1-38
În Evanghelia lui Ioan, vindecarea orbului din naștere, este al șasălea semn din cele șapte semne puternice, care pregătesc al optălea semn, învierea lui Isus Cristos, și demonstrează că Isus este Mesia, Fiul lui Dumnezeu (Io 20,31). Acest semn al creării ochilor orbului din noroi corespunde cu a șasea zi a creație, când a fost creat omul din țărână (Gen 1,26-27.31; 2,7).
Contextul biblic al episodului cu vindecarea orbului din naștere este următorul. Isus Cristos a urcat ”clandestin”, pe ascuns (Io 7,10), la Ierusalim pentru sărbătoarea Corturilor și a vorbit pe față în templu, în loc public (Io 7,28). A revelat că el este înplinitorul celor două procesiuni, cu apă și cu lumânări, din cadrul sărbătorii, fiind el izvorul Apei vieții, a Spiritului Sfânt (Io 7,37-39) și Lumina lumii (Io 8,12). Tema apei vii este prezentă în discuția cu femeia samariteană (Io 4,1-52: duminica samaritenei). Tema lumini este reluată și în episodul vindecării orbului din naștere: ”cât timp sunt în lume, Lumină sunt lumii” (v. 5).
Procesul intentat de farisei lui Isus Cristos se termină cu o sentință de judecată fără condamnare (discernere, alegere), nu a fariseilor ci a lui Cristos: ”spre judecată am venit eu în lumea aceasta, pentru ca aceia care nu văd (orbul din naștere) să vadă, iar cei care văd (fariseii, care pretind că văd) să ajungă orbi” (Io 9,39). Orbul a crezut în Fiul lui Dumnezeu, a fost excomunicat din staulul sinagogii (vv. 35-38) și a ajuns oaie în turma Păstorului cel bun (Io 10,1-9: după vindecarea orbului din naștere).
Orbul din naștere este simbol al neamurilor păgâne sau al omenirii căzute de dinainte de revelarea lui Isus Cristos Lumina lumii. Ca samaritean milostiv Isus Cristos nu trece orb pe lângă suferința umană (v. 1).
Cauza inițială a răului e obscură și necunoscută, datorită încrucișării atâtor voințe libere. Regula că orice efect are o cauză, este complicată datorită voințelor libere (Lc 13,1-5: incidentele cu galileeni măcelăriți de Pilat și căderea turnului din Siloam). Isus Cristos mută explicarea de la cauză (trecut) la efect, la sens, la semnificație (viitor), de pe planul uman (păcatele părinților sau păcatele personale) pe cel divin (vv. 2-3). În cazul orbului din naștere (sau în cazul lui Iov sau Iosif, nenorocirile dreptului), sensul este ca prin vindecare să se arate în el lucrările de guvernare a creației. Să se arate faptele minunate ale lui Dumnezeu, care remediază handicapurile, transformă răul în bine (vezi sfârșitul lui Iosif sau a lui Iov). În cazul lui Lazăr, semnificația este ca prin boală să fie slăvit Tatăl și Fiul (Io 11,4), care înviază din morți.
Orbul din naștere este slăbănog (handicapat) fizic și spiritual având nevoie de asistență socială și spirituală. Acordată asistența socială printr-o vindecare miraculoasă, asistența spirituală devine o sarcină ușoară.
Spre deosebire de alți bolnavi, orbul din naștere nu cere nimic, considerând orbirea ca starea sa naturală (din naștere). Isus Cristos ia inițiativa vindecării. Orbul acceptă, se ”supune” vindecării. El este simbol al ignoranței poporului evreu față de întromenirea Fiului lui Dumnezeu, care a venit să salveze omenirea din noroiul ignoranței și al întunericului prin ungere cu noroi ”sfințit” de saliva sa (cf. Cristian Bădiliță).
Gesturile lui Isus Cristos, a luat pământ, a scuipat, fac aluzie la crearea inițială a omului, icoană a Creatorului și a creației, din pământ, nu din nimic (creația este de două feluri: din nimic și din ceva existent), în a șasea zi a creației. Cu al șasălea semn Isus Cristos corectează (repară) creația căzută, creând ochii orbului care s-a născut fără ochi. Toate simțurile fizice și în special ochii îl fac pe om icoană a creației vizibile.
Ritualul celebrat de Isus Cristos și de orbul care consimte și participă (v. 7: ascultare, piscină, spălare, vedere, iluminare), nu-i magie operativă, ci acte simbolice sacramentale, care trimit la vindecarea de ignoranță prin purificare baptismală. Nu noroiul sau ritualul vindecă singure, ci împreună cu puternicul cuvânt al Cuvântului Isus Cristos, plin de Duhul Sfânt, ascultat și pus în practică de orbul din naștere.
În cazul lui Isus Cristos multe miracole se înfăptuiesc numai prin cuvânt, pentru că Verbul lui Dumnezeu este viu și lucrător (Evr 4,12). În cazul Bisericii lui Dumnezeu, Trupul lui Isus Cristos, miracolele sacramentale se înfăptuiesc prin cuvânt (formula sacramentală), invocarea Duhului Sfânt (epicleză) și acțiune umană simbolică (materie sacramentală).
Omul este creat cu trei perechi de ochi. Ochii fizici pentru a vedea lumea sensibilă, ochii deschiși de Isus Cristos orbului din naștere. Ochii minții (inimii, la evrei) pentru a înțelege creația lui Dumnezeu și sfintele Scripturii, ochi deschiși de Isus Cristos înviat apostolilor în cenaclu (Lc 24,45) și Lydiei din Tiatira la propovăduirea lui Pavel (Fap 16,14: Domnul i-a deschis inima). Ochii inimii pentru a vedea pe Dumnezeu (Mt 5,8: fericiți cei curați la inimă, căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu”).
Isus Cristos i-a deschis orbului din naștere și ochii minții, făcându-l să înțeleagă că cel care l-a vindecat nu este un păcătos cum susțineau fariseii, ci este un profet (v. 17). Mai mult când fariseii au încercat să-l orbească cu legea sâmbetei, orbul din naștere a contra atacat ironic (ironia este semn de inteligență, de minte deschisă), declarându-se implicit ucenic: vreți mai multe informații ca să vă faceți și voi ucenicii lui? (v. 27). Apoi le ține fariseilor a toate știutori o scurtă lecție de teologie sănătoasă: Dumnezeu nu-i ascultă pe cei păcătoși, ci pe cei evlavioși (v. 31). De aceea păcătoșii când se roagă apelează la mijlocirea sfinților.
Isus Cristos îl caută pe fostul ”pacient”, dat afară pe ușă și excomunicat din sinagogă, și-i deschide și ochii inimii spre a vedea, în cel care l-a vindecat și stă în fața lui vorbind cu el, pe Fiul lui Dumnezeu. Îi dezvăluie identitatea sa mesianică (vv. 35-38). Ancheta începută de vecini (v. 10) și continuată de farisei (vv. 15.24) scoate în evidență cum orbul din naștere se vindecă de ignoranță spirituală crescând în cunoașterea lui Isus Cristos, iar fariseii se adâncesc în ignoranță și orbire spirituală.
Orbul vindecat mărturisește pe Isus Cristos, în fața vecinilor, ca ”Omul numit Isus” (v. 11). În fața fariseilor, vindecatul nu intră în jocul lor calomniator, ci sincer și nepătimaș, îl mărturisește pe Omul Isus ca profet (v. 17), evlavios, ascultat de Dumnezeu (v. 31), care face lucruri ne mai auzite (v. 32) și care este de la Dumnezeu (v. 33). În sfârșit crede că cel care l-a vindecat este Fiul lui Dumnezeu și i se închină (vv. 35-38). Spre deosebire de slăbănogul de la Poarta Oilor (Io 5,1-15), care a rămas în credința iudaică, orbul din naștere a devenit ”creștin” mărturisitor.
Fariseii, care se credeau călăuze orbilor, lumină celor ce sunt în întuneric, îndrumători ai celor fără de minte, învățători ai copiilor, pentru că în Lege aveau dreptarul cunoștinței și al adevărului (Rom 2,19-20), s-au declară ucenici ai lui Moise, căruia i-a vorbit Dumnezeu (vv. 28-29). Dar dacă ar fi crezut sincer și ne pătimaș în Moise și în scrierile lui, ar fi crezut și în Isus Cristos și în cuvintele lui, pentru că Moise a scris despre Isus Cristos (Io 5,46-47).
În procesul intentat de farisei lui Isus Cristos, părinții orbului vindecat, chemați la ”reconstituire”, oameni onești, își păstrează neutralitatea, interpretată de evanghelist ca eschivare din teamă de iudei, care hotărâse să fie dați afară din sinagogă cei ce-l recunosc pe Isus ca Mesia (vv. 19-22). Se temeau de iudei și mulțimile (Io 7,13), ucenicul ascuns Nicodim (Io 19,38) și apostoli zăvorâți în casă (Io 20,19). Vindecatul însă, devine avocat activ al apărării lui Isus Cristos, mărturisitor neînfricat riscând excomunicarea din sinagogă. Pierzând o gloată a câștigat prietenia și comunitatea lui Isus Cristos. Acuzat că a fost născut ”întreg în păcate” (v. 34), este ”întreg” renăscut, fizic și spiritual.
Excesele fundamentalismului islamic sau ale inchiziției sunt semne ale convingerii că propria credință este adevărată. Relativismul actual este semn al lipsei de convingere că propria credință este cea adevărată. Atitudinea neutră, ”călduță”, a creștinilor a dus la neutralizarea creștinătății, care nu mai obstaculează manifestarea tainei fărădelegii. Mai bine fierbinte sau rece decât călduț (Apoc 3,15-16).
Și astăzi avem cele trei atitudini cu privire la identitatea lui Isus Cristos. Evrei cred că este un păcătos impostor. Musulmanii și iehoviștii zic că este un profet. Creștinii îl mărturisesc: Fiul lui Dumnezeu, Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat.
În apostolul zilei (Fap 16,16-34), slujnica tânără din Filipi anunța că Pavel și însoțitorii lui sunt robi ai Dumnezeului Preaînalt și că vestesc calea mântuirii (Fap 16,17). Un mesaj adevărat, refuzat de Pavel (cu consecința întemnițării lui Pavel și a convertirii temnicerului), pentru căci contează și duhul care inspiră pe vestitor, Duhul Sfânt sau duh vrăjitoresc (pitonic). Temnicerul din Filipi, când a văzut cu ochii trupești ușile temniței deschise de un cutremur mare, a scos sabia să se sinucidă, căci gândea că întemnițații au fugit (Fapte 16,27). Numai vederea sensibilă, exterioară, e ucigătoare. Cutremurat a cerut lumină și s-a năpustit înăuntru temniței și a aflat realitatea (Fapte 16,29). Cu lumina înțelegerii a intrat înăuntrul realității și a fost mântuit el și casa lui. Prin cateheză (v. 32), botez (v. 33) și masă comună (v. 34), s-a născut o biserică de casă.