Apostolul: Fap 11,19-30; Evanghelia: Io 4,5-42
Dacă slăbănogul fizic de la Poarta Oilor din Ierusalim (Io 5,1-15) avea nevoie de asistență socială și vindecare pentru a fi integrat în viața activă, samariteana și ucenicii lui Isus, slăbănogi la minte, greoi la înțelegerea celor spirituale, au avut nevoie de asistență spirituală, de iluminare pentru a deveni creștini. Isus Cristos, Lumina lumii și a vieții (Io 8,12), Lumina cea adevărată, care a venit în lume să lumineze pe tot omul (Io 1,9), a luminat pe femeia samariteană și pe ucenici, ridicându-le mintea de la realitățile materiale la cele spirituale. Discuția cu femeia samariteană și cu ucenicii la izvorul lui Iacob este un strălucit exemplu de lecție de cateheză, de pregătire pentru taina botezului, taină numită ”iluminare”.
Conform teologiei spirituale, iluminarea (contemplarea naturii sau filozofie naturală) este a doua treaptă a urcușului spiritual, după curățirea de patimi (filozofie practică), fiind urmată de contemplație mistică (filozofie teologică). Iluminarea constă în ridicarea minții de la realitățile sensibile ale creației la sensurile simbolice ale lumii materiale, de la slova sfintelor Scripturi, care singură omoară (2 Cor 3,6), la Duhul Scripturii, care dă viață, de la „carne” la „sânge” (Io 6,63).
Protopărinții Adam și Eva în loc să accepte darul Paradisului și să mănânce din pomul vieții (al cunoașterii inteligibile, spirituale) au ales „pomul prin care se poate cunoaște binele și răul” (Gen 2,17), pomul cunoașterii senzoriale, materiale, din care a luat fără permisiunea lui Dumnezeu, adică a furat și a mâncat (Gen 3,6). A luat în posesie, a pus stăpânire pe lumea materială este acțiune antidivină distrugătoare, pentru că cei i se sustrage lui Dumnezeu este destinat nimicirii. Isus Cristos, Pomul vieții, Pâinea Vieții veșnice coborâtă din cer (Io 6,33-35), a deschis din nou accesul la cunoașterea inteligibilă, spirituală, simbolică, iluminativă.
Dialogul lui Isus Cristos cu samariteana și cu apostoli, a fost de fapt două monologuri paralele. Isus Cristos vorbea simbolic de realități spirituale, inteligibile. Samariteana și ucenicii rămânând cu înțelegerea la realitățile materiale, sensibile.
O cheie de înțelegere a discuției lui Isus Cristos cu samariteana este cea nunțială. Mirele Isus Cristos completează micul nucleu evreiesc al Miresei cu semievrei samariteni. La izvorul lui Iacob Isus Cristos ”face curte”, pețește pe femeia samariteană și îi promite cadou de nuntă apa vie a Spiritului Sfânt simbolizat de apa inepuizabilă a unui izvor (șipot). Apostolii vor completa Mireasa cu toate neamurile începând cu grecii (Fap 11,20). Inițiativa de a predica și grecilor au avut-o unii ciprioți și cyrenieni la Antiohia, unde pentru prima dată, ucenicii lui Cristos s-au numit creștini. Apostoli prin Barnaba, care și l-a luat asociat pe Saul/Pavel, va valida misiunea creștină printre păgâni. La darul credinței creștine, în timpul unei foamete, creștinii din Antiohia au răspuns cu trimiterea de daruri materiale fraților din Iudeea, daruri trimise prin Barnaba și Saul (Fap 11,19-30: apostolul zilei).
Isus Cristos a renunțat la activitatea ”baptismală” realizată prin ucenici, pentru a nu-i face concurență lui Ioan Botezătorul (Io 4,1-2). Cu ucenicii recrutați dintre cei cel urmau pe Ioan Botezătorul (Io 1,35-51), Isus Cristos a „părăsit” mireasa Iudeea (nu a plecat pur și simplu) și a început activitatea de predicator (catechet) în Galileia (v. 3). A trecut prin Samaria și ostenit de mersul pe jos, s-a oprit lângă cetatea Sychar, la izvorul lui Iacob, în miezul zilei (vv. 4-6). ”Lumina” maximă de la zenit în care a avut loc discuția cu samariteana încheiată cu iluminarea femei și a locuitorilor din Sychar, contrastează cu ”noaptea” în care a avut loc discuția cu Nicodim terminată fără iluminare fruntașului iudeilor (Io 3,1-12).
În prima misiune de antrenament a apostolilor, Isus Cristos recomandă evitarea cetăților samaritene (Mt 10,5), pentru a-i cruța de șocul unui refuz (refuz pe care-l va experimenta când va urca la Ierusalim: Lc 9,51-53). După Rusalii apostoli vor fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea și în Samaria (Fapte 1,8), ceea ce s-a realizat la împrăștierea datorată prigoanei izbucnite în Ierusalim după uciderea lui Ștefan (Fapte 8,1-17). Acum Isus Cristos experimentează metoda sa catehetică pentru semipăgâni, pregătind terenul pentru viitoarea misiune a apostolilor în Samaria.
La izvorul lui Iacob Isus Cristos a întâlnit pe femeia samariteană, cu care a amorsat dialogul (”pețirea”, motivul principal pentru care se abordează o femeie necunoscută), cerându-i apă să bea (v. 7) și promițându-i apă vie. Astăzi se cere numărul de telefon și se promite fir direct cu Dumnezeu sau telefon mobil cu minute nelimitate, ca să nu mai fie nevoie să apeleze la ”centralele telefonice” de legătură cu cerul, de pe muntele Gharizim sau de la Ierusalim, adică la Bisericile tradiționale.
Femeii nu-i vine să creadă că un bărbat evreu ”adevărat” (nu semievreu ca samaritenii), cere un serviciu unei femei samaritene (v. 9). Scena trimite la pețirea Rebecăi mireasă pentru Isaac (Gen 24), cu sensul ”renuntirii” Samariei cu Dumnezeu prin Isus Cristos. Rolul slujitorului, mai mare peste toți slujitorii din casa lui Avraam, este jucat de Isus Cristos, iar al îngerului înaintemergător de Ioan Botezătorul. Rebecăi îi corespunde femeia samariteană. Familia Rebecăi prefigurează pe locuitorii din Sychar (cf. Cristian Bădiliță, Evanghelia după Ioan, Ed. Vremea, București 2015, p. 203).
Profitând de mirarea femeii, Isus Cristos a schimbat făgașul discuției. Nu i-a oferit ”hidrofor”, apă în casă, ca să-i facă viața mai comodă. A trecut de la apa materială, care astâmpără trecător setea, la apa vie a Spiritului Sfânt care desetează veșnic (vv. 13-14), de la izvorul lui Iacob la el însuși Izvorul vieții. Apa vie, la care au renunțat evrei în favoarea celei stătute de rezervor spart confecționat de om (Ier 2,13), este simbol al darului inepuizabil al Spiritului Sfânt dăruit din Izvorul Isus Cristos (v. 14; cf. Io 7,38-39). Așa că, întradevăr Mirele Isus Cristos este mai mare decât Iacob care le-a dat fântâna (v. 12), cum mai mare este decât Avraam și profeți (Io 8,53) sau decât Iona și regina din Saba (Mt 12,41-42).
Samariteana avea probleme morale matrimoniale nu teologice (vv. 16-18). Concubinajul său a fost descoperit de Isus Cristos, recunoscut ca profet (v. 19). Atunci samariteana a căutat refugiu în probleme teologice, întrebând unde-i locul just de închinare, de cult, unde-i centrul, pe muntele sacru al samaritenilor (Gharizim, de 870 m, la 3 km de Sichem) sau la Ierusalim (v. 20).
Precizăm că în limbajul Scripturilor, a aduce cult sau închinare înseamnă a aduce jertfă, nu simplul gest de sărut, de închinare (înclinare) sau proșternere, care sunt semne de salut, de respect sau de cinstire a unei realități recunoscută ca superioară. Când Petru refuză cinstirea, din partea sutașului Corneliu, prin închinare cu fața la pământ (proșternere), o motivează cu faptul că sunt egali, sunt amândoi oameni (Fap 10,25-26). Apostoli Pavel și Barnaba, considerați întrupare a zeilor, refuză cultul prin jertfă, din partea preotului lui Jupiter, pe motivul că sunt simpli oameni cu aceleași patimi ca și alți oameni (Fap 14,11-15). Îngerul revelator din Apocalipsă refuză închinarea de cinstire prin proșternere, din partea lui Ioan, pentru că sunt egali în fața lui Dumnezeu, amândoi fiind slujitori profeți (Apoc 19,10; 22,8-9).
Ca loc geografic samaritenii considerau muntele lor mai important pentru că era loc de cult mai vechi decât muntele Sion din Ierusalimul care data ca loc de cult numai de la David și Solomon. Isus Cristos afirmă superioritatea cultului iudaic în raport cu cel samaritean (nu a locului), pentru că iudeii se închină, adică aduc jertfă, la ce cunosc (pentru că au primit toată Scriptura) și de la ei vine mântuirea (Mesia), pe când samaritenii se închină la ce nu cunosc (v. 22). Dar vine ceasul cultului, a jertfei, de la cruce (Io 16,32), după care ambele locuri și tipuri de cult punctual, iudaic și samaritean, vor fi depășite de cultul definitiv și universal al închinării în Duh și Adevăr (Cristos: Io 14,6), dorit de Tatăl (vv. 21.23-24), prin jertfa euharistică după rânduiala lui Melchisedec. Duh este Dumnezeu: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Transcendent, infinit, fără margini, nevăzut și nelimitat, ca vântul, care suflă unde vrea. Cel mult îi auzi glasul, dar nu știi originea (de unde vine) și direcția (unde se duce), (Io 3,8).
Centrele cultului în Duh și Adevăr (Cristos), în Biserica tradițională, sunt altarele pe care se celebrează dumnezeiasca și îndumnezeitoarea liturghie (tainele Tainei Isus Cristos: Col 1,27). Înconjurarea repetată a altarelor subliniază că ele sunt centrele cultului. Centrul cultului este altarul crucii și altarul de aur dinaintea tronului ceresc (Apoc 8,3) pentru Isus Cristos și Biserica cerească a celor întâi născuți (Evr 12,23), a celor care au parte de ”prima înviere” (Apoc 20,6), de învierea lui Isus Cristos. Centrul cultului este altarul catedralei pentru biserica patriarhală, mitropolitană sau eparhială. Este altarul local pentru biserica parohială sau mănăstirească. Este altarul mesei din bucătărie pentru biserica de casă, de familie, celula bisericii parohiale. Este altarul inimii pentru micro biserica personală.
Biserica parohială este structura de bază în care subzistă Biserica universală (catolică). Biserica de casă și personală sunt infra structuri, iar biserica eparhială, mitropolitană și patriarhală supra structuri. Comunismul a atacat supra structura. Capitalismul atacă infra structura. Distruge biserica personală printr-o educație ateistă și prin cultivarea patimilor pentru a produce bunăstarea socială. Distruge biserica de casă prin dezintegrarea familiei tradiționale (bunicii la azil; părinții la serviciu; copii la creșă, grădiniță sau internat), prin ideologia feministă și promovarea „căsătoriilor” homosexuale.
Femeia samariteană părăsește scena și devine înaintemergătoarea lui Mesia pentru samariteni (vv. 28-29), după ce și-a afirmă credința în venirea lui Mesia (de la iudei ?), iar Isus Cristos i se revelează ca fiind el Mirele Mesia (vv. 25-26). Intră ucenicii în scenă și se miră că Isus Cristos a stat singur de vorbă cu o femeie (v. 27). Sunt indignați că Isus ”pețește” o femeie străină.
Îndemnul ucenicilor ca să mănânce, oferă lui Isus Cristos pretextul ca să ridice înțelegerea ucenicilor de la mâncarea materială (v. 33), la mâncarea spirituală ignorată de ucenici (vv. 31-32). Mâncarea spirituală, vitală, a lui Isus Cristos constă în a face voia Tatălui și a împlini lucrarea lui (v. 34), iar voia celui care l-a trimis este să recupereze pe toți și să le dăruiască viață veșnică și învierea trupului în ziua de pe urmă (Io 6,38-40), prin mâncarea euharistică.
Agricultorul așteaptă patru luni după semănat pentru a secera. Agricultura spirituală poate fi și intensivă. Se poate secera și imediat după semănat. La Isus Cristos după semănat (discuția cu samariteana) urmează imediat seceratul spiritual al samaritenilor din Sychar. Aceștia, îndemnați de femeia samariteană (v. 29), îmbrăcați în alb au coborât colina spre izvorul lui Iacob (v. 35) și l-au rugat pe Isus Cristos să rămână la ei (v. 40), acceptând cea ce iudeii au respins. Profeții și Isus Cristos au trudit semănând sămânța Cuvântului. Apostoli vor intra în truda lor (v. 38) și vor continua secerișul evanghelic (adunarea Miresei) de la samariteni (Fapte 8,1-17), seceriș pregătit de Isus Cristos prin ”pețirea” femeii samaritene.