Apostolul și Evanghelia Duminicii și ale Cuviosului: Apostolul: Evr 6,13-20; Ev 5,8-19; Evanghelia: Mc 9,17-32; Mt 4,25-5,12
Icoana schimonosită de draci a epilepticului este recuperată prin lucrarea Domnului nostru Isus Cristos care anunță a doua oră patima în vederea învierii. Numai Isus Cristos cu puterea Spiritului Sfânt și cei împuterniciți de el, ucenicii care și-au verificat voința și putința de a zidi turnul Bisericii lui Dumnezeu și a purta războiul invizibil (Lc 14,25-33; vezi Duminica 3 a sfântului și marelui Post), pot să elibereze (exorcizeze) de sub puterea celui rău.
Contextul evangheliei de azi, cu exorcizarea copilului posedat de un duh mut și surd (Mc 9,25: mut pentru că era surd), duh necurat (Lc 9,42) sau lunatic (Mt 17,15: viață sinusoidă ca luna care crește și descrește), redată de toți evangheliști sinoptici (Mc 9,14-32; Mt 17,14-21; Lc 9,37-43), este schimbarea la înfățișare (Mc 9,2-8) și o anunțare voalată a tainei pătimirii, morții și învierii (misterul pascal la occidentali) lui Isus Cristos (Mc 9,9-13). După episodul cu vindecarea lunaticului, Isus Cristos va anunța a doua oră explicit taina pătimirii în vederea învierii (Mc 9,30-32). Patima, moartea și învierea lui Isus Cristos, simbolizate de semnul crucii, a căror anunțare încadrează evanghelia de azi, sunt necesare (trebuie) pentru a putea elibera pe om de sub puterea celui rău (exorcizare) și a putea vindeca pe oameni de boala păcatului și a morții.
Când Moise a coborât de pe muntele Sinai cu tablele Legii a găsit poporul necredincios lui Yahve, antrenat într-un cult sincretic și pe Aron neputincios (Ex 32). Când Isus Cristos a coborât de pe muntele transfigurării a găsit poporul necredincios (v. 19: o generație necredincioasă) și pe ucenici neputincioși (vv. 18.28: n-au fost în stare să alunge duhul mut).
Trei ucenicii, Petru, Iacob și Ioan, înainte de a gusta moartea, au văzut Împărăția lui Dumnezeu venind cu putere (Mc 9,1), pe muntele schimbării la față, în timp ce ceilalți nouă ucenici neputincioși, la poalele muntelui, discutau cu cărturari, care-i contestau, considerându-i impostori, folosind probabil argumentul neputinței vindecării lunaticului (Mc 9,14.18). Poate prefigura acest episod situația creștinătății dezbinate când vor fi câțiva ucenici cuvioși, carismatici, făcători de minuni (taumaturgi), iar majoritatea neputincioasă va purta dispute teologice sterile cu privire la dogmele credinței?
Ca și în cazul femeii cananence sau a sutașului, Isus Cristos vindecă pe baza credinței altora. În cazul de față pe baza credinței tatălui nu a bolnavului (v. 24). Medicul Isus Cristos, mai puternic decât cel puternic (Mt 12,29), după ce se informează asupra începutului și a evoluției bolii (vv. 21-22), exorcizează duhul mut și surd (v. 22: duh care voia să-l piardă pe copil prin apă sau foc, apa nenorocirilor și focul patimilor), poruncindu-i să iasă și să nu mai intre în copil (v. 25) și trezește (învie) exorcizatul care părea unora mort (vv. 26-27).
Episodul prefigurează puterea învierii. Maximul puterii este puterea învierii (Fil 3,10), puterea veacului viitor (Evr 6,5). Tatăl a desfășurat o nemărginită putere când l-a înviat pe Isus Cristos din morți și l-a înălțat la dreapta sa (Ef 1,19-20). Împărăția lui Dumnezeu în care se intră definitiv prin înviere, constă în putere de sus, nu în cuvinte (1 Cor 4,20). Împărăția vine cu putere vizibilă la transfigurare și la înviere (Mc 9,1).
De fapt, nu duhul era mut și surd, pentru că l-a auzit pe Isus Cristos când l-a certa (v. 25) și a urlat când a ieșit din adoleșcent (v. 26), ci adoleșcentul era mut și surd („autist”) din cauza duhului necurat. Așa sunt astăzi mulți adoleșcenți.
Episodul prefigurează taina botezului în apă și foc (Duh), a morții și învierii cu Isus Cristos (Rom 6,4-5), și în mod special taina botezului copiilor, simbolic ”muți și surzi”, botez administrat pe baza credinței părinților și a societății total încreștinate. Taina botezului creștin se compune din exorcism, moarte prin scufundare în apă (v. 26: copilul a rămas ca mort; mulți spuneau că a murit) și înviere prin ridicarea din apă (v. 27: l-a trezit și el s-a ridicat; două verbe care exprimă învierea). În loc să-l piardă (apollymi) Pierzătorul, Îngerul hăului mortal (Apoc 9,11: Apollyon în greacă, Abaddon în evreieşte), catehumenul prin apa botezului și focul Duhului Sfânt, mir și cuminecare este „câștigat” și restituit vieții depline.
Botezul, în vechime, era administrat adulților, în noaptea de paști, după ani de catehumenat și după examenele de admitere la botez și exorcismele din postul mare, exorcisme care la Constantinopol începeau cu această duminică. Noi cei botezați ne botezăm cu botezul continuu al postului mare și ne supunem unor examene (teste, extemporale, „inspecție tehnică periodică” spirituală) de evaluare și ”simulare” în vederea examenului de admitere în Împărăția cerurilor, în Ierusalimul ceresc, prin botezul desăvârșit în sau cu țărâna pământului și cu Duh, prin moartea și învierea imediată a trupului.
Întrebarea apostolilor asupra cauzei neputinței lor (v. 28) dă prilej lui Isus Cristos să precizeze ce învățătură trebuie să tragă ucenicii din eșecul vindecării epilepticului în absența vizibilă a sa. Credința în Absolut trebuie să fie absolută și vie, vitalitate germinativă întreținută cu rugăciune și post. Atunci atotputernicia lui Dumnezeu trece la credincios, făcând totul posibil celui ce crede (v. 23; Mt 17,20).
Credința poate fi dogmatică, intelectuală, constând din adeziunea cu inima la învățătura (moartea și învierea) lui Isus Cristos și mărturisirea ei, credință suficientă ca să fii salvat (Rom 10,9: dacă mărturisești cu gura că Isus este Domn și crezi în inimă că Dumnezeu l-a înviat ești mântuit). Credința poate fi și carismatică, dar al Spiritului Sfânt (1 Cor 12,9-10: credință și dar de vindecare sau putere de a face minuni, prin Duhul Sfânt), necesară pentru misiunea apostolică care include și miracole (Mt 10,8; Mc 16,17-18: exorcisme, vindecări). Vezi: Sfântul Ciril al Ierusalimului, Cateheze 5,10-11. Minunile sunt semne care confirmă începuturile făcute după voia lui Dumnezeu (a cortului, a templului, a bisericii), dumnezeirea lui Isus Cristos (Io 20,31) și îndumnezeirea creștinilor. Isus Cristos ne-a mântuit prin patimă, moarte și înviere, nu prin minuni.
Prin credință și răbdare se moștenesc și făgăduințele. În mod special făgăduința Duhului (Gal 3,14), făgăduință întărită de Dumnezeu prin jurământ (Evr 6,12-20: apostolul zilei).
Rugăciunea fierbinte a celui drept are mare putere. Face minuni, cum a făcut Ilie cu rugăciune stăruitoare, folosind puternica ”armă meteorologică” (Iac 5,16-18).
De postul va fi nevoie când Mirele va fi luat de la noi (Mc 2,18-20). Celor nouă ucenici neputincioși Mirele Isus Cristos le lipsea. Era pe muntele transfigurării. Și de la noi a fost luat pentru că a fost predat în mâinile oamenilor. Iuda, evreii și romanii au fost doar instrumentele predării (v. 31). Isus Cristos înviat este absent vizibil dar prezent prin Spiritul Sfânt. Prin urmare jertfa postului și rugăciunea stăruitoare sunt necesare pentru primirea Spiritului Sfânt, fără de care nu se poate exorciza și vindeca.
Cuvioșii, a căror reprezentant de seamă sunt cuviosul părinte Ioan Scărarul (579-649), pomenit duminica aceasta, și Maria Egipteanca, care va fi pomenită duminica viitoare, au experimentat puterea germinativă a credinței, cultivate cu jertfa postului și rugăciune, credință crescută până la a fi făcătoare de minuni și înălțătoare până la cer pe scara virtuților. Noi păcătoși, ne împărțind bine jertfa, ca și Cain (Gen 4,7 LXX), nu avem îndrăzneală către Dumnezeu, fapt pentru care apelăm la oameni înduhovniciți și la sfinți.
Troparul cuvioșilor pusnici teofori (purtători de Dumnezeu și îngeri în trup), precizează că ucenicii pusnici, prin post, priveghere și rugăciune, primesc darul vindecărilor, sau mai bine zis Dumnezeu care-i împuternicește și încununează, lucrează prin ei vindecări.
Cuvântul cheie al pericopei evanghelice este ”neputința”. Ucenicii n-au putut să-l vindece pe epileptic (v. 18) și-l întreabă pe Isus Cristos de ce au fost neputincioși (v. 28). După eșecul ucenicilor, tatăl copilului ezită, se îndoiește și cere șovăitor ”dacă poți” fă ceva (v. 22). Isus Cristos, care poate și vrea (noi nu putem chiar dacă vrem), afirmă că toate sunt cu ”putință” celui care crede (v. 23). Așa că tema principală a acestei evanghelii am putea-o denumi: cauzele neputinței ucenicilor și a creștinilor în lipsa vizibilă a lui Isus Cristos.
Marcu precizează că eșecul ucenicilor s-a datorat ”soiului” (specie, fel, neam) demonului și puterii limitate a ucenicilor (v. 29). Nu toți demonii sunt la fel. Există o ierarhie a demonilor, unii fiind mai puternici decât alții. La Matei cauza eșecului ucenicilor este necredința și răsucirea cu fața de la Dumnezeu (Mt 17,17).
O cauză a neputinței este lipsa rugăciunii de cerere (v. 29), rugăciune care susține fervoarea credinței în Isus Cristos înălțat la cer, rugăciune care se înalță la cer dacă are aripile carității. Când cerem suntem conștienți de sărăcia și neputința noastră. Atunci Dumnezeu răspunde cererii împuternicindu-ne, dacă și noi am răspuns cererii semenului nostru sărac și neputincios.
O altă cauză a neputinței este lipsa postului (a jertfei și a „rugăciunii trupului”) economisitor în vederea carității. Prin post demonstrăm sensibil că, pentru a ne împuternici spiritual, nu ne bazăm pe puterea alimentelor și nici pe nici un fel de putere materială (economică, politică, financiară), de care ne împosedăm, ca Eva (Gen 3,6: a luat, a furat), devenind posedați de materie (mamona ne dreptății; Lc 16,9.13) și demoni, ci pe puterea de sus, pe puterea Spiritului Sfânt, care fuge de râgâielile cauzate de mâncarea nedigerată (cf. Sfântul Vasile cel Mare).
Vezi și comentariul la textul paralel Mt 17,14-23, din Duminica 10 după Rusalii.