Apostolul: 1 Tim 4,9-15; Evanghelia: Lc 19,1-10
Contextul biblic al episodului, relatat numai de Luca (Lc 19,1-10), cu recuperarea „dreptului” Zaheu convrtit la trecerea prin Ierihonul bogaților, marginalizat datorită meseriei sale de vameș și handicapat datorită micimii staturii fizice, este recuperarea orbului cerșetor la intrarea în Ierihonul bunăstării, marginalizat datorită handicapului fizic, orbirea (Lc 18,35-43; Duminica 31 după Rusalii). La Zaheu obstacolul vederii lui Isus Cristos nu era în ochi, ca la orbul cerșetor, ci în statura fizică și socială (v. 3). Amândoi doresc să vadă.
Fiul Omului a venit în lume ca să recupereze, să caute și să mântuiască ce era pierdut (v. 10), din turma lui Israel (Iez 34,16), pe marginalizați, mai ales pe vameși și pe păcătoși care-l ascultau și împreună cu care mânca (Lc 15,1-2). Isus Cristos a venit în lume, s-a arătat și a căutat ce era pierdut, nu a așteptat să fie căutat. Recuperează drahma, oaia și fiul pierdut (Lc 15,6.9.24.32: parabolele milei divine) și pe vameșul bogat Zaheu, fiu a lui Avram, rătăcit politic pe la romani și social printre bogați, și pe toate oile pierdute ale case lui Israel, din cele zece triburi dispersate (Mt 15,24) simbolizate de cei zece leproși vindecați în Samaria (Lc 17,12-19).
Zaheu este un caz dificil de recuperat, de convertit și mântuit pentru că era handicapat social dublu: și vameș și bogat. Ca vameș era exclus din adunarea liturgică ca necurat, iar ca bogat greu de mântuit conform afirmației lui Isus Cristos din episodul cu tânărul bogat care întreabă ce să facă ca să moștenească viața veșnică: „cât de greu vor intra în Împărăția cerurilor cei care au averi!” (Lc 18,24). Împărăția cerurilor fiind singurul loc unde este viață veșnică (Lc 18,18) sau mântuire sigură (Lc 18,26). În acest episod Isus Cristos nuanțează atitudinea sa față de bogați și bogăție. Bogăția nu-i un rău în sine, depinde de felul în care e folosită. Tânărul bogat, tot un „mai mare” ca și Zaheu (v. 2), dorește viață veșnică acum, ideal pentru care și exigențele lui Isus Cristos sunt maximale (Lc 18,22: vinde tot, împarte tot săracilor și haide urmează-mă). Bogatul Zaheu dorește numai să-l vadă, nu din curiozitate, ci ca să știe cine este (v. 3), dorință răsplătită cu „mântuirea casei”, în urma înfăptuirii dreptății (restituirea împătrită) și a carității (v. 8: jumătate din avere dăruită săracilor), în ciuda bogăției și a judecății publice defavorabile (v. 7: vameș, deci om păcătos).
Vameși erau excomunicați fiind considerați trădători de neam, colaboraționiști, cozi de topor (v. 7: om păcătos), pentru că colectau impozite pentru cotropitorul roman. Evrei considerau pe Dumnezeu ca singurul proprietar (Ps 23,1-2 LXX), căruia ca arendași erau obligați să-i restituie: a zecea parte din produse (zeciuială); o zi din șapte (sabatul) și primii născuți ai oamenilor și animalelor (care la 40 de zile de la naștere erau răscumpărați). Isus Cristos, care desăvârșește Legea, propune dărnicie liberă peste minimul zeciuielii obligatorii până la sută la sută pentru ucenicie (Lc 18,22; 14,33), peste minimul o zi pe săptămână până la toate zilele săptămânii și peste minimul primul născut până la toți născuții. „Cu ce măsură măsurați vi se va măsura și vouă în schimb” (Lc 6,38).
Zaheu, Zakchaios, forma greacă a ebraicului Zakkaj, vine de la verbul zakah, a fi pur, inocent, integru, drept, nume teoforic care înseamnă „Dumnezeu este drept”. Nume confirmat de Zaheu după convertire în urma întâlnirii cu Isus Cristos. Din ce a spus Ioan Botezătorul vameșilor convertiți, rezultă că vameși, colectori de impozite și taxe, erau corupți pentru că luau taxe mai mari decât cele fixate de stat sau templu. Dar nu sunt excluși de la mântuire dacă înfăptuiesc dreptate socială, fără a abuza de poziția sau funcția socială (Lc 3,12-13).
Zaheu, șef al vameșilor, era „drept” în felul lui, în exercitarea funcției de vameș (a fost probabil nedrept când a ales meseria de vameș), dar suferea de singurătate (izolare, marginalizare) și de aceea grabnic și cu bucurie l-a primit pe Isus Cristos care s-a autoinvitat în casa sa (v. 6). E singura dată când Isus s-a autoinvitat, știind că nu va fi refuzat și pentru a-i da lui Zaheu posibilitatea să-l cunoască cine este. Pentru a cunoaște o persoană nu ajunge simpla vedere. O etapă importantă este invitația la masă, cafea sau ceai. Astfel Isus Cristos a transformat simpla vedere de la distanță într-o întâlnire revelatoare. Televizorul oferă vedere de la distanță găunoasă, fără întâlnire, ratează întâlnirile, pentru că imaginea televizuală e lipsită de prezență reală.
Isus trecea, se „plimba” prin Ierihon (v. 1), ca Dumnezeu prin paradis căutându-l pe Adam ascuns în mijlocul pomilor din grădină sau în pomul din mijlocul grădinii (Gen 3,8). Ierihonul, cetatea palmierilor, era cea mai veche cetate din lume, cu climă blândă și trafic comercial, deci și cu vamă. „Iată” un om bogat Zaheu (v. 2). Exclamația „iată” anunță o minune, o intervenție imprevizibilă a divinului în uman (Mt 1,23: iată Fecioara va naște). În cazul acesta minunea convertirii vameșului bogat. Părintele Nicolae de la Rohia numește convertirea lui Zaheu „învierea viilor”, minune mai mare ca „învierea morților”, pentru că nu este posibilă fără colaborarea celui viu. La învierea morților sau la înfrângerea legilor naturii, legi deterministe, cauzale și pasive, care se supun Creatorului, Isus poruncește scurt, ca la crearea naturii prin porunci (Gen 1,3.6.14: să fie). Pentru convertirea ființei înzestrate cu darul gândirii și conștiinței și cu dreptul la liberă alegere, create prin sfat (Gen 1,26), Isus Cristos folosește sfatul.
Zaheu căuta pe Isus Cristos ca să-l vadă, cel puțin de departe, ca să știe cine este, să-l cunoască, nu să-l taxeze. Dar nu a putut din cauza mulțimii și a staturii mici (v. 3). A recurs la vederea „de sus”, din pomul cunoașterii trufașe (a cunoaște fără a fi cunoscut), apelând la un gest copilăresc. Îi iese în întâmpinare lui Isus cățărând-se într-un sicomor (era obișnuit cu cățăratul dacă a ajuns șeful vameșilor). De fapt, a ales să se urce într-un copac pentru că pe terasa unei case nu l-ar fi primit nimeni fiind un păcătos public.
Isus Cristos, coborât din înaltul divinității în josul oamenilor, l-a privit pe Zaheu „de jos” și l-a adus cu picioarele pe pământ, cerându-i să coboare degrabă, căci trebuie să rămână în casa lui pentru ospitalitate reciprocă și cunoaștere (v. 5). Cuvântul „trebuie” indică împlinirea unei misiuni, a unei necesități dispusă de Dumnezeu și actualizată de Isus Cristos, nu o toană. Vederea unui trecător nu-i suficientă pentru a-l cunoaște. Isus a transformat vederea „de sus” a lui Zaheu, înălțat la condiția de șef al vameșilor și de om bogat, în întâlnire, vedere (cunoaștere) prin ospitalitate, prefigurare a ospitalității, a întâlnirii și a vederii „de sus” din Împărăția lui Dumnezeu.
Zaheu l-a primit urându-i „bucurie” (ca salut) sau cu bucurie (ca atitudine personală) pe Isus Cristos în casa sa (v. 6) și în viața sa. A acceptat vizita Domnului și l-a ospătat. Ospitalitate reciprocă. Isus în casa lui Zaheu, iar Zaheu în Împărăția lui Isus. L-a primit pe Isus cu bucuria de a mânca împreună și a stinge și foamea de comuniune și comunitate, foame astâmpărată azi de mulți prin pseudo comuniunea internetului (realitate virtuală, icoana lumii globalizate, a fiarei apocaliptice ieșită din mare). Ospitalitatea (masă și casă) este simbolul carității. Cu intrarea în casă a unui oaspete intră și mântuirea (Mt 25,35: străin am fost și m-ați primit). Nu pentru ospătarea Fiului lui Dumnezeu, în casa pântecelui și în locuință și la masa sânilor, a fost numită fericită Maria de către o femeie din popor (Lc 11,27)?.
Intrarea lui Isus Cristos în casa păcătosului Zaheu și cu el a mântuirii sau a Împărăției, a produs murmurări, contestații și dezaprobări din partea celor preocupați de puritatea rituală și nu de recuperarea păcătoșilor (v. 7: la un om păcătos a făcut popas (katalyein); katalyma este încăperea unde Isus nu a avut loc să se născă (Lc 2,7) și undea avut loc Cina de taină (Lc 22,11)). Dar Zaheu este un păcătos convertit. Viciul său major era lăcomia de avuții, care se tratează cu dărnicie. Și-a impus ca și „canon de pocăință” dărnicia, pentru a combate lăcomia. În picioare în fața Judecătorului divin, Zaheu a răspuns acuzei mulțimii, că e un om păcătos. A mărturisit (a spovedit) indirect păcatul fraudei, cunoscut de toți, și a manifestat public convertirea sa cu două acțiuni. Jumătate din avere a oferit-o săracilor. Minune divină a dărniciei, indicată prin cuvântul „iată” (v. 8). Dar își dă seama că fără dreptate dărnicia e zadarnică și de aceea adaugă: „dacă am nedreptățit pe cineva cu ceva, îi restitui împătrit” (v. 8). Legea obliga la restituția îndoită a furtului (Ex 22,3.6 LXX) sau la restituire, plus a cincia parte din valoarea pagubei (Lev 5,21-24; Num 5,6-7), iar uneori la restituire împătrită (Ex 21,37 LXX: patru oi pentru o oaie furată). Zaheu a ales restituirea maximă. El a înțeles că întâi trebuie făcută dreptatea obligatorie (sub amenințarea pedepsei) și apoi caritatea (de bună voie cu promisiunea răsplății). Caritatea fără dreptate e zadarnică, fără valoare, fără răsplată. La fel caritatea, activitatea și râvna religioasă sunt zadarnice dacă urmează după nedreptate sau fărădelege de tipul lui Core și a sectei lui (Num 16).
Judecătorul divin a pronunțat sentința de dezlegare, precizând că „astăzi mântuire s-a făcut” casei lui Zaheu, că și el este fiu a lui Avram, nu numai cei prezenți, care se credeau mai iudei decât Zaheu (v. 9). Aceste cuvinte au fost preluate de troparul învierii de după doxologia mare: „astăzi mântuirea a toată lumea (kosmos) s-a făcut”, prin învierea celui care cu moartea pe moarte a călcat. Mântuirea trebuie să intre în inimă sau minte (tronul și casa dumnezeirii), în trup (casa sufletului: 2 Cor 5,1-9), în casă (familie, ca a lui Zaheu), comunitatea socială sau religioasă (casa lui Israel), în țară și în toată lumea.
În apostolul zilei (1 Tim 4,9-15), Pavel amintește că Dumnezeul cel viu, în care și-a pus nădejdea în suferințe, este Mântuitorul tuturor oamenilor, inclusiv al vameșilor ca Zaheu, dar mai ales și mai sigur al celor convertiți și credincioși (v. 10), prin lucrarea harului, a carismei primite de prezbiteri (preoți), prin punerea mâinilor ierarhiei (v. 14), prin hirotonire („întinderea mâinilor”, ale poporului pentru alegerea candidatului și ale ierarhiei pentru confirmare).