Apostolul: Evr 4,14-5,6; Evanghelia: Mc 8,34-9,1
Icoana omului nou este recuperată prin răstignirea icoanei anticristice a omului vechi. Icoana inițială care a fost ruinată datorită păcatului este recuperată prin jertfa pentru păcat și învierea Domnului și Dumnezeului nostru Isus Cristos. Nu există iertare a păcatelor (Duminica 2 a sfântului și marelui Post), fără jertfă pentru păcat. Jertfa unică a lui Cristos, după rânduiala lui Levi, prefigurată de jertfele de animale ale preoției levitice, a fost adusă pe altarul vizibil al Crucii și pe altarul invizibil ceresc, odată pentru totdeauna, adică cu efecte permanente și universale. Crucifixul este semnul vizibil al jertfei pentru păcat (patimă și moarte), a Domnului nostru Isus Cristos, iar crucea goală, ca și mormântul gol, semnul vizibil al învierii lui Isus Cristos. Crucea lui Isus Cristos este ”de viață făcătoare” pentru că este semn al morții în vederea învierii.
Contextul biblic al evangheliei de azi (Mc 8,34-9,1; cf. Mt 16,24-28; Lc 9,23-27) este examenul de maturitate al apostolilor cu mărturia lui Petru: ”Tu ești Cristosul (Mesia)” (Mc 8,27-30), precum și anunțarea tainei suferinței, morții și învierii lui Isus Cristos, prin care se precizează ce fel de Mesia este Isus și se indică tema examenului de licență al apostolilor. Tot din contextul biblic fac parte și ”reproșurile” diplomatice a lui Petru care nu poate concepe un Mesia ucis și propune ocolirea crucii (Mc 8,31-33; Mt 16,21-23). Evanghelia de azi precizează că pentru a fi ucenic nu ajunge numai a-l mărturisi pe Isus Cristos cu gura ca Petru, sau numai a-l urma ca mulțimile de ”suporteri” (Lc 14,25), ocolind calea crucii. Ucenicia, urmarea lui Isus Cristos cu un pas înapoia Maestrului, presupune lepădarea (tăgăduirea) de sine (nu renegarea Maestrului), purtarea crucii personale (auto crucificarea) și însoțirea călăuzei sau comandantului Isus Cristos chiar cu prețul vieții (v. 34).
Calea crucii, a persecuțiilor, suferinței și a morții pentru înviere și glorificare, străbătută de Isus Cristos, Capul Bisericii (Mc 8,31), trebuie împărtășită și urmată și de Biserica lui Dumnezeu, Trupul lui Cristos, de către toți care vor să fie ucenici desăvârșiți a lui Isus Cristos (v. 34). Trebuie urmată Icoana răstignită pentru a fi icoane răstignite în vederea învierii și glorificării.
Fără lepădarea de rude și de propria viață (Lc 14,26: ura, detestarea rudelor și chiar a propriei vieți; Mt 10,37: iubirea rudelor mai puțin decât pe Cristos) și renunțarea la tot ce ai (Lc 14,33), nu poți fi ucenic a lui Isus Cristos. Ne avem pe noi înșine, avem rude și avem avere, agoniseală. De noi (sine) ne lepădăm prin ascultare de bunăvoie. De rude ne lepădăm prin înstrăinare și celibat de bunăvoie, ne mai asociind noi rude prin căsătorie și descendenți. De avere ne lepădăm prin sărăcie de bunăvoie. Numai Isus Cristos mântuiește. Nu mântuie sinele, rudele (oamenii) sau bogăția (averea).
În vechime elevul (școlarul) era dus la maestru de către pedagog și readus acasă după un număr de ore. Ucenicul abandona familia și vechiul stil de viață și adera la stilul de viață al maestrului. Se năștea la o viață nouă. Maestru era noul părinte, gradul întâi de rudenie. Rudele trupești trec pe locul doi și trei ca și grad de rudenie (Mt 10,37). Așa, de exemplu, a fost renăscut Onisim ca ucenic a lui Pavel (Filimon 10: ”te rog pentru copilul meu, pe care l-am născut în lanțurile mele”). Cel ce aderă la Isus Cristos, Noul Născător al umanității, Noul Adam, devine un singur duh cu el (1 Cor 6,17), relație veșnică, mai puternică decât aderarea soțului la soție cu care devine un singur trup (Gen 2,24). Relația trupească este trecătoare, pentru că moartea o anulează.
Sinele uman, diferit de eu, se manifestă cel mai puternic prin libera voință. Lepădarea de sine (a muri nouă înșine) este lepădarea de propria voință pentru a împlini voința lui Dumnezeu, trăind ca rob a lui Dumnezeu, total dependent de Dumnezeu. Robul este el însuși proprietatea stăpânului. Robul nu are nimic al său (Lc 14,33: sărăcie de bună voie). Nu are nici voință proprie (ascultare de bună voie), împlinind voința stăpânului exprimată prin poruncile sale. Lepădarea, tăgăduirea, negarea, de sine, implică arestarea și condamnarea la moarte prin răstignire a sinelui, ”mortificarea” lui, înainte de moartea trupului. Lepădarea de un semen înseamnă înstrăinarea de el. Așa s-a lepădat Petru de Isus Cristos afirmând că nu-l cunoaște (Mt 26,69-75). Lepădarea de sine este înstrăinare de sine, de părerea sau imaginea pe care noi (sau alții) o avem despre noi. Eul este ceea ce întru adevăr suntem (cf. Camil Peteu).
În vechime condamnații la moarte prin răstignire (condamnare rezervată străinilor, bandiților și sclavilor), erau obligați să-și ducă singuri crucea până la locul răstignirii. Ucenicul lui Cristos în lumea aceasta este unul care conștientizează că este străin și călător în lumea aceasta și ia crucea (Mc 8,34; Mt 10,38), ridică și duce crucea (Mt 16,24) sau poartă, cară crucea (Lc 14,27) în fiecare zi (Lc 9,23), ca semn al condamnării la moarte, pentru ca răul să nu fie etern. Viața pe pământ a ucenicului lui Cristos este un drum al crucii, cu sinele răstignit, drum care începe la botez cu acceptarea condamnării la moarte și se termină la locul execuției, la mormânt. Unii ucenici ai lui Isus Cristos și ucenicii martiri, cunosc dinainte momentul și împrejurările morții fizice, așa cum și Martirul Cristos le-a cunoscut și anunțat de trei ori ucenicilor săi.
Un ucenic a lui Cristos, pusnic, este anunțat că îl caută fratele său ca să împartă moștenirea fiindcă a murit tatăl lor. El trimite vorbă fratelui spunând că a murit înaintea tatălui său.
Cei care poartă crucea personală (trupul sau destinul), adică sunt însemnați pe frunte cu semnul crucii (taw), se deosebesc de ceilalți prin gemete și suferință pentru nelegiuirile din jurul lor, nelegiuiri față de care au murit (Iez 9,4). Drumul crucii este drumul pocăinței, al auto crucificării față de păcat, drum care începe cu moartea tainică a botezului și se termină cu moartea fizică a trupului, după purtarea crucii și atârnarea pe cruce.
Cine vrea să-și salveze viața animalică a trupului, urmând instinctul animalic de autoconservare cu orice costuri și împotriva tuturor, așa cum i-a propus Petru lui Isus Cristos (Mt 16,21-23), cum a gândit unul dintre tâlharii răstigniți cu Isus Cristos (Lc 23,39) sau prin apostazie, își va pierde viața. Trupul mai devreme sau mai târziu tot va muri. Cine își pierde viața trupului pentru Cristos și Evanghelie, prin martiriu roșu sau alb (ascetic), își salvează sufletul/viața (același cuvânt în grecește: psychen), suflet mai valoros decât toată lumea aceasta pieritoare, pentru că poate fi înveșnicit (vv. 35-36). Este imposibil să-ți salvezi sufletul/viața de unul singur, prin schimb comercial, fără Isus Cristos (v. 37). Martirul își pierde viața trupului, pierdere recuperabilă prin învierea trupului, pentru a nu-și pierde înveșnicirea sufletului sau viața veșnică, prin apostazie, pierdere irecuperabilă.
Există două situații limită în care se cere decizie rapidă pentru sacrificarea sau salvarea vieții biologice. În situația persecuțiilor, cine își regăsește (câștigă) sau iubește viața trupească prin lepădare de Isus Cristos (apostazie), pierde viața cea veșnică și cine își va pierde viața pentru Cristos (martiriu), o va găsi prin prima înviere (Mt 10,39; Io 12,25). La sfârșitul lumii sau sfârșitul individual, care trebuie acceptat bărbătește, cine va căuta să-și păstreze viața biologică o va pierde, iar cine o va pierde o va ține vie, va supravețui (Lc 17,33; cf. 9,24).
Unii dintre ascultătorii lui Isus, ucenicii Petru, Iacob și Ioan, înainte de a gusta moartea, au văzut Împărăția lui Dumnezeu venind cu putere, la schimbarea la față, înviere anticipată (Mc 9,1-8). Alți ucenici, au văzut Împărăția lui Dumnezeu venind cu putere, la învierea lui Isus Cristos, transfigurare eternizată. Privilegiul gustării Împărăției lui Dumnezeu, încă din viața aceasta (Evr 6,4-5: gustarea darurilor cerești și a puterilor veacului viitor) este și a unora dintre ucenicii lui Isus Cristos, isiaștii contemplativi, apărați de sfântul Grigore Palamas.
A fi ucenici total a lui Isus Cristos este un privilegiu atât pentru viața aceasta cât și pentru viața de după moartea trupului. Privilegiul de a fi ucenici martiri este că, după moartea trupului, martirii vor beneficia de ”prima înviere”. În perioada lungă (mia de ani), de la învierea lui Isus Cristos până la învierea tuturor (Apoc 20,4-6), vor domni și preoți în cer, în Ierusalimul ceresc, împreună cu Isus Cristos înviat, Marele Preot (Arhiereu) etern, după rânduiala lui Melhisedec, care are puterea de a ierta păcatele (Mc 2,10: evanghelia duminicii trecute), pentru că s-a adus pe sine însuși ca dar și jertfă pentru păcate (Evr 4,14-5,6: apostolul zilei). Privilegiu pentru viața aceasta este intrarea de acum în Împărăție și faptul de a putea beneficia de carismele (puterea) Spiritului Sfânt (puterile lumii viitoare: Evr 6,5), așa cum, de exemplu, au beneficiat cei 70 de ucenicii trimiși într-o misiune de antrenament (Lc 10,17-20: putere asupra demonilor).
Binele înfăptuit pe pământ este restrâns la puțini oameni în puținul timp al vieții pământești. Binele înfăptuit din Ierusalimul ceresc, ca preoți creștini (Apoc 20,6: preoți ai lui Dumnezeu și ai lui Cristos) este pentru toți oamenii, tot timpul, adică universal în spațiu și timp. Ucenicii călugări angajați în asistență socială contează pe intrarea în Împărăție măcar la judecata universală.
Chemarea lui Isus Cristos la opțiunea uceniciei s-a adresat mulțimilor și apostolilor (Mc 8,34). Ucenicia este un privilegiu pentru cine vrea (Mc 8,34: dacă vrea cineva să mă urmeze) și pentru cine poate. Isus Cristos, îndrăgostit (iubitor) de oameni, caută să atragă voința în mod liber, prin iubire jertfelnică, nu prin forță, teamă sau interes. Putința de a te lepăda de toate (martiriu alb) și a merge până la martiriu roșu trebuie verificată înainte de angajare, așa cum se verifică puterea financiară înainte de a începe construirea unui turn sau puterea militară înainte de a începe un război (Lc 14,25-33). Ucenicii sunt chemați la zidirea Ierusalimului ceresc și „mobilizați” pentru o campanie de apărare, pentru războiul invizibil cu duhurile răutății din văzduh, duhuri care încearcă să împiedice comunicarea între pământ și cer.
Cine nu poate fi ucenic nu-i discriminat, având alte șanse. Cine crede cu toată inima în învierea lui Isus Cristos și mărturisește cu gura pe Isus ca Domn, va fi mântuit (Rom 10,9), dacă va înfăptui cel puțin dreptate. De cine se rușinează de moartea rușinoasă, batjocoritoare, de pe cruce a lui Isus Cristos și de cuvintele sale și nu-l mărturisește, se va rușina și Fiul Omului când va reveni în slava Tatălui său cu îngerii ce sfinți (v. 38). Cine primește și miluiește pe ucenicii apostoli a lui Isus Cristos va primi răsplată de ucenic. Consecința identificării ucenicului cu Isus Cristos este că cine primește un ucenic apostol, caracterizat cu apelativul biblic de ”profet” și ”drept”, primește pe Apostolul Tatălui, Isus Cristos și pe Tatăl și va primi răsplată de ucenic profet și drept. Chiar și minimul de dărnicie, un pahar de apă rece, dat unui ucenic va fi răsplătit (Mt 10,40-42). Chiar și caritatea inconștientă a ”drepților” (Mt 25,37.46) față de frații mici ai lui Isus Cristos (Mt 25,40.45), va fi recompensată cu moștenirea Împărăției, a vieții veșnice, după judecata finală și universală (Mt 25,34.46). Pentru ucenicii totali Isus Cristos este mântuitor direct. Pentru ceilalți poate fi mântuitor mijlocit de ucenicii deplini.
Același comentariu la aceeaș evanghelie (Mc 8,34-9,1), se găsește și în Duminica de după Înălțarea sfintei Cruci. Despre semnificația sfintei Cruci, vezi și comentariul din 14 septembrie, sărbătoarea Înălțării sfintei Cruci.