Apostolul: Ef 2,14-22; Evanghelia: Lc 8,41-56
Episodul cu vindecarea femeii cu scurgere de sânge și reanimarea fiicei lui Iair (Lc 8,41-46), relatat de toți evangheliști sinoptici (Mt 9,18-26; Mc 5,21-43), se găsește la Luca între eliberarea demonizatului din Gherasa (Lc 8,26-39) și trimiterea celor 12 ucenici împuterniciți într-o misiune de antrenament (Lc 9,1-6). Această trimitere prefigurează marea trimitere, de după înviere și rusalii, când au fost împuterniciți deplin cu Spiritul Sfânt, pentru a-i continua misiunea în lume. Misiune cuprinsă în programul de la botez a lui Isus Cristos, în liturghia vieții sale publice, liturghie care cuprinde: anunțarea Evangheliei Împărăției; binefacerile Împărăției (minunile); cultul dat Tatălui.
Spre deosebire de ceilalți evangheliști, Luca precizează că fiica șefului sinagogii era unică (tată și fiică) (v. 42: avea o singură fată, monogenes), cum unic era și fiul văduvei din Nain (mamă și fiu), și că „duhul s-a întors” în momentul învierii fetiței (v. 55). Deasemenea elimină criticarea medicilor (Mc 5,26), pentru că era medic (solidaritate de breaslă).
În Gherasa Isus Cristos a fost întâmpinat de un singur om demonizat (Lc 8,27) și alungat de locuitorii țării (Lc 8,37). La întoarcerea din Gherasa a fost așteptat și întâmpinat de mulți oameni și primit cu entuziasm (Lc 8,40). În ținutul păgân Isus Cristos a cerut publicizarea minunii trimițând pe eliberat acasă ca să povestească ce lucruri mari i-a făcut Dumnezeu (Lc 8,39). Între iudei, Isus Cristos precaut, cere discreție totală privind învierea fiicei lui Iair (v. 56), pentru a preveni o revoltă mesianică din partea mulțimii entuziasmate.
Cele două episoade, vindecarea „furată” pe ascuns de femeia cu scurgere de sânge și învierea voită a fiicei lui Iair, sunt legate prin mai multe elemente. Sunt „minune în minune” (cf. Gabriel Marincaș). Ambele erau femei. Una matură și alta copilă. Ambele au fost vindecate prin atingere (vv. 44.54) și credință (vv. 48.50). Femeia avea hemoragie de 12 ani (v. 43) și prin urmare de 12 ani nu putea concepe și naște, iar fetița avea 12 ani (v. 42), la evrei, vrâsta maturității religioase și a măritișului, vrâsta de la care putea concepe și naște. Ambele au fost numite de Isus Cristos „fiice” (vv. 48.54), adică au fost renăscute și înfiate prin credință. Prin credința femeii și prin credința tatălui fetiței.
Iair, șeful sinagogii, simbolizează Legea lui Moise, iar fiica lui de 12 ani, moartă fizic, și femeia cu hemoragie de 12 ani, „moartă” (exclusă) social și religios, simbolizează sinagoga muribundă, poporul lui Israel format din 12 triburi, la vrâsta când putea să-l nască pe Mesia. Isus Cristos care n-a venit să distrugă Legea sau Profeții, ci să le împlinească (Mt 5,17), a fost destinat să vitalizeze sinagoga muribundă, dacă conducătorii sinagogii ar fi crezut în el. Au crezut 12 ucenici și apostoli, baza noului popor a lui Dumnezeu, reprezentați, în episodul învierii fiicei lui Iair, la transfigurare (Lc 9,28) și în Ghetsimani (Mt 26,37), de Petru, Ioan și Iacob (v. 51), primii chemați (Lc 5,10: la pescuirea miraculoasă), stâlpii Bisericii din Ierusalim (Gal 2,9).
În perspectivă escatologică, la întoarcerea lui Isus Cristos pe pământ de unde a plecat, femeia cu hemoragie reprezintă Biserica cu hemoragie de credincioși, iar Iair reprezintă Sinagoga muribundă care va învia prin recunoașterea lui Isus ca Mesia.
La prima venire Isus Cristos a intervenit chemat în crize individuale (fiica lui Iair muribundă și sluga sutașului bolnavă). La a doua (ultima) venire va interveni, chemat de strigătul victimelor, în criza colectivă globală, economică, financiară, socială și cosmică.
Iair (Iairos, forma grecizată a ebraicului Ya’îr, care apare în Num 32,41; Deut 3,14), nume teoforic care înseamnă „Domnul străluminează” sau „cel luminat de Dumnezeu” (cf. Ps 26,1 LXX: Domnul e luminarea mea), era căpetenia (v. 41) sau mai marele sinagogii (v. 49), casa cercetării și studiului Scripturilor. Ca și sutașul din armată, s-a aruncat la pământ la picioarele lui Isus Cristos, gest de supunere și implorare, și l-a rugat să intre în casa sa (putea pentru că Iair era evreu), pentru că fiica sa era muribundă (vv. 41-42). Sutașul a intervenit pentru „copilul de casă”, sluga sa (ordonanța), care zăcea la pat (Mt 8,5), prin alții, fără a îndrăzni să-l cheme în casa sa, știind că Isus ca evreu nu putea să intre în casa unui păgân.
Iair a cerut ca Isus Cristos să-și pună mâinile (Mt 9,18: mâna) peste copilă, pentru ca să fie mântuită și să trăiască (Mc 5,23), așa cum și Naiman sirianul s-a așteptat să facă profetul Elisei, pentru a fi vindecat de lepră (4 Re 5,11 LXX). Isus Cristos a apucat-o de mână cu putere, i-a sărit în ajutor ca la un înecat în apele profunde ale morții și a ridicat-o (v. 54). Punerea mâinilor este gest de binecuvântare (Gen 48,14-20: Iacob pe fiii lui Iosif; Mt 19,13-15: Isus pe copii), de consacrare și transmisie de autoritate-putere (Num 27,18-23), de proprietate sau de vindecare (Lc 13,13). Biserica lui Dumnezeu va folosi gestul punerii mâinilor în celebrarea sfintelor taine.
Vindecarea femeii cu hemoragie și învierea fiicei lui Iair sunt numite mântuire din boală și moarte (v. 48; Mc 5,23). Ele prefigurează mântuirea veșnică, care este vindecare deplină, iar învierea spre viață veșnică desăvârșire a mântuirii. Ca și în cazul lui Lazăr bolnav (Io 11,6) și în cazul fiicei lui Iair, din cauza vindecării femeii cu hemoragie, Isus Cristos a întârziat a interveni și astfel vindecarea devine înviere. Acest fapt subliniază că mântuirea creștină nu constă în vindecări, ci în moarte și înviere imediată, ca a fetiței (prima înviere) sau înviere îndepărtată, ca a lui Lazăr (ultima înviere spre viață veșnică). Minunea vindecării femeii sau a reanimării fetiței, urmează credinței femeii cu scurgere de sânge (v. 48) sau a tatălui fetiței moarte (v. 50) și arată lucrările lui Dumnezeu, ca la vindecarea orbului din naștere (Io 9,3).
Fără a vedea bolnavul Isus Cristos pune diagnosticul: „nu plângeți, fiindcă n-a murit, ci doarme” (v. 52), diagnostic luat în râs de mulțimea care știa că fetița murise (v. 53). Așa și în cazul lui Lazăr: „prietenul nostru Lazăr, doarme, dar mă duc să-l trezesc din somn” (Io 11,11). Dacă moartea-i somn, odihnă și binefacere, de ce să ne temem de moarte și să-i bocim pe cei morți ?
Ca semn că fetița cu adevărat a înviat, la strigătul lui Isus Cristos, „copilă, scoală-te!” (Mc 5,41: talitha koum), Isus Cristos care a mâncat cu Lazăr înviat (Io 12,2), poruncește părinților ca fetiței, care a început să se plimbe (Mc 5,42), să-i dea de mâncare (v. 55), prefigurând participarea la ospățul Împărăției a celor înviați. Probabil subnutriția era cauza morții fetiței.
Isus Cristos ar fi putut tăcea și merge mai departe fără a da în vileag vindecarea „furată” de femeia cu hemoragie (vv. 45-48). A publicizat vindecarea pentru a arăta că nu-i magician, nu a făcut nici un gest în vederea vindecării. A dovedit astfel și dumnezeirea sa, arătând că știe totul, nimic nu se poate ascunde de el. A curmat neliniștea și mustrarea conștiinței femeii care, pe ascuns, a furat darul vindecării făcând un lucru interzis de Legea lui Moise (Lev 15,25-33). A arătat tuturor credința femeii. A întărit și credința lui Iair care la vestea morții fetiței a început să se clatine, considerându-l pe Isus Cristos inutil (vv. 49-50). Iair spera în vindecare, dar în înviere probabil nu spera (cf. Sfântul Ioan Gură de Aur).
Femeia cu hemoragie, exclusă din adunarea liturgică, moartă religios și civil, ca leproșii și demonizații, s-a atins discret de poala hainei lui Isus Cristos și s-a vindecat (v. 44). Poala hainei era șalul de deasupra cu ciucuri în cele patru colțuri, care trebuiau să-i aminteacă evreului poruncile lui Dumnezeu (Num 15,37-39; Deut 22,12). Energia divină necreată a lui Isus Cristos (Legea vie, întrupată), nu-i mărginită la trup. Ea impregnează veșmintele și tot universul sensibil simbolic care îmbracă pe Isus Cristos înviat, și-l face prezent în regim video.
Iudaismul și creștinismul sunt religiile vieții. Decalogul este centrat pe respectul și ocrotirea vieții. Cinstirea părinților (Ex 20,12) este respect pentru cei ce ți-au dat viață (viața la trecut). Nu ucide (Ex 20,13) este respect pentru viața prezentă. Nu comite adulter (Ex 20,14), adică respectă viața viitoare. Nu fura (Ex 20,15), adică respectă bunurile necesare vieții aproapelui.
Viața este în sânge, fapt pentru care evreii tratau sângele cu mare respect folosindu-l numai în cultul divin. Doisprezece ani de scurgerea de sânge a femeii erau scurgere de viață, diminuarea vieții și excludere, moarte religioasă și civilă. Viața fiicei lui Iair s-a scurs de tot în 12 ani și a murit fizic. Isus Cristos Viața redă viață întreagă femeii cu hemoragie și fiicei lui Iair.
Avem atingeri dătătoare de viață și vindecătoare. Cristos apucă mâna fetiței și ea învie. Femeia cu scurgere de sânge se atinge de poala hainei lui Cristos și se vindecă. Noi ne putem atinge de poala hainei lui Cristos ca să ne vindecăm și să avem viață: cu ochii de icoana lui Cristos; cu urechile de cuvintele lui Cristos din sfânta Evanghelie; și mai ales cu gura de trupul și sângele lui Cristos prin sfânta împărtășanie; cu mâinile de mădularele Trupului lui Cristos, prin jertfă de binefacere sau comuniune (Evr 13,16).
Atingerea este necesară și suficientă și pentru unirea energetică (harică) a omului cu Dumnezeu, unire care se realizează prin toate tainele Bisericii lui Dumnezeu. La limită unirea energetică tinde spre unirea după ipostas, care există în persoana lui Isus Cristos între natura divină și umană, unire împlinită la îndumnezeirea omului. Unire după natură există numai în sfânta Treime și este prefigurată în unirea nupțială, prin care din două persoane se naște a treia, copilul de aceiaș natură umană.
Atingerea este necesară și suficientă pentru a uni, pentru a pune în comuniune, păstrând identitatea. Contopirea într-un aliaj ar fi prea mult, iar apropierea insuficientă. Atingerea, unirea de comuniune, este modelul de unire al bisericilor creștine. Așa a fost gândită unirea cu Roma, de la 1700, a ortodocșilor din Ardeal. Supunere administrativă față de puterea politică catolică pentru a-i fi recunoscută identitatea (așa cum s-a supus împăraților, intendentului calvin sau partidului Comuniat) și conservarea integrității liturgice bizantine care-i asigura rămânerea în unitate cu celelalte Biserici Ortodoxe. Unire „dintâi” de la 1700 a fost transformată în trecere la romano-catolici, adică în unire de includere în Biserica Romano-Catolică. Unii ar vrea să facă din unire un aliaj creștin. Ecumeniștii doresc o apropiere rămânând la distanță, fără comuniune prin atingeri dătătoare de viață.
Isus Cristos a împăcat și unit, prin apropiere și atingere, prin comuniune, pe neamurile păgâne cu evreii în templul Bisericii lui Dumnezeu, surpând zidul despărțitor (Ef 2,14-22: apostolul zilei).