Apostolul și Evanghelia Duminicii și ale Sfântului: Apostolul: Evr 1,10-2,3; Evr 7,26-8,2;Evanghelia: Mc 2,1-12; Io 10,9-16
În duminica iertării și vindecării paraliticului (Mc 2,1-12; cf. Mt 9,1-8; Lc 5,17-26), de către Doctorul sufletului și al trupului (Isus Cristos este doctor dar și pacient, cf. Mt 25,36: am fost bolnav și ați avut grijă de mine), icoana ruinată a paraliticului, ruinare datorată căderii protopărinților Adam și Eva (cădere confirmată de păcatele noastre), este recuperată prin iertarea păcatelor. Dumnezeirea Domnului nostru Isus Cristos și puterea iertării păcatelor, realități invizibile, au fost făcute vizibile prin vindecarea paraliticului.
Omul a căzut din icoană a lui Dumnezeu în icoană a animalelor, din asemănarea cu Dumnezeu în asemănarea cu animalele (bestiile), asemănare confirmată de Dumnezeu prin îmbrăcarea omului în haine de piele de animale (Gen 3,21).
Primul tratat succint de hamartologie (teologie a păcatului), cu autor însuși Dumnezeu, îl avem în episodul cu Abel și Cain (Gen 4,1-15). Geneză 4,6-7 LXX: „Domnul a zis lui Cain: De ce te-ai întristat așa de tare și de ce te-ai posomorât la chip? Dacă ai adus jertfa cum trebuie, dar n-ai împărțit-o cum trebuie, oare n-ai păcătuit? Liniștește-te! El se va întoarce către tine, iar tu îl vei stăpâni”. Geneză 4,6-7 TM: „Domnul a zis lui Cain: De ce te-ai mâniat și ai fața plecată? Când faci bine oare nu-ți ridici (fața)? Iar dacă nu faci binele, păcatul stă tolănit la ușă și dorința lui este spre tine, dar tu îl vei stăpâni”.
După versiunea masoretică (TM) păcatul nu bate la ușă ca și Cristos (Apoc 3,20), el „stă tolănit la ușă” ca animalele, sugerând starea animalică pe care o reprezintă păcatul în urma căderii în animalitate. În plus „dorința lui este spre tine, dar tu îl vei stăpâni”, care trimite la Gen 3,16, unde Dumnezeu vestește pedeapsa femeii: „către bărbatul tău va fi dorința ta și el te va stăpâni”, adică păcatul pândește pe om și-l atrage cu o forță asemănătoare celei a atracției dintre bărbat și femeie. După versiunea greacă (LXX) jertfa lui Cain a fost respinsă pentru neglijența în cult, nu a împărțit jertfa cum trebuie. După comentatorii patristici, Abel a adus lui Dumnezeu ca dar din ce avea mai bun, mai prețios, iar Cain a adus ca jertfă lucruri de prisos, comune. Dumnezeu nu acceptă jertfe second-hand, cf. Alex. Mihăilă, (Ne)lămuriri din Vechiul Testament, Nemira 2011, pp. 459-463.
Cu trecerea timpului căderea omului s-a adâncit. Dumnezeu s-a îngrijorat de faptul că ”relele omului s-au înmulțit pe pământ și că omul cugeta în inima lui, în fiecare zi, numai și numai răutăți” (Gen 6,5-6 LXX) și a decis curățirea pământului prin potop, salvând o rămășiță pentru a continua viața pe pământ. Atitudinea oamenilor din „zilele lui Noe” a fost indicată de Isus Cristos, ca atitudine a contemporanilor săi, a evreilor din „zilele Fiului omului”, iar atitudinea celor din ”zilele lui Lot” corespunde cu atitudinea celor din „ziua desvăluirii Fiului Omului” (Lc 17,26-30). La început omul a fost vegetarian hărănindu-se cu fructe și semințe (Gen 1,29). După potop ca semn al adâncirii căderii în asemănarea cu bestiile Dumnezeu permite ca omul să se hărănească pe lângă verdețuri și cu carne de animale, cu condiția să nu mănânce sângele animalelor (Gen 9,3-4 LXX). Datorită principiului că fiecare devine ceea ce mănâncă, postul sau mai bine zis abstinența de la carne de animale și ce produc animalele, lapte și ouă, și întoarcerea la regimul alimentar inițial, vegetarian, ar sublinia voința de ridicare din adâncimea căderii în asemănarea cu bestiile și întoarcerea la asemănarea cu Dumnezeu.
Omul se naște sub semnul paraliziei, al neputinței, având nevoie de un continuu ajutor, de asistența altora. Neputincios în pruncie are nevoie de asistența maternă. Neputincios în cunoaștere are nevoie de asistență şcolară, de pedagogi și învățători. Neputincios în fața bolilor are nevoie de asistență medicală. Neputincios în sărăcie sau la bătrânețe are nevoie de asistență socială. Neputincios din cauza păcatelor are nevoie de asistență spirituală. Neputincios după moartea trupului are nevoie de asistența părăstaselor. Maximul neputinței este moartea trupului, din care îl poate ridica numai Dumnezeu. Atotputernicia dumnezeiască vindecă atotneputința omenească, oferind omului asistență providențială continuă.
Paraliticul din evanghelia zilei (Mc 2,1-12) a fost dus la spitalul divin de patru (număr cosmic; patru puncte cardinale, patru elemente cosmice: apă, aer, pământ și foc) bărați, simbol al celor patru evangheliști și al Bisericii creștine universale care mijlocește și crede. A fost coborât prin acoperiș în casa în care era Isus vestind Cuvântul (v. 2). Casa în care s-au adunat mulți formând o sinagogă, a fost transformată de prezența lui Isus Cristos în Biserică creștină. Paraliticul a fost coborât în casă pe targa-sicriu, ca mortul în groapă. Targa este pentru paralitic loc de odihnă, dar și „temniță”. L-au prezentat în fața lui Isus Cristos patru bărbați (v. 3), ca într-un cortegiu funerar. Bolnavul păcătos nu face nimic pentru a fi iertat sufletește și vindecat trupește (trezit). El numai suferă. Suferința acceptată are valoare penitențială. Suferința l-a adus într-o stare de maximă disponibilitate față de harul divin, devenind apt să primească iertarea păcatelor (cf. Cristian Bădiliță).
Episodul prefigurează și modul cum se construiește Biserica pământească, carieră din pietre vii, icoane recuperate și restaurate, prin taina botezului creștin, a morții și învierii cu Isus Cristos (Rm 6,1-11). Paraliticul asemenea mortului în poziție orizontală, pe targa de care era nedespărțit, a fost coborât în groapă (casa în care era Isus Cristos, simbol al Bisericii în care botezatul este răsădit, neofit), a fost trezit (înviat), pentru că nu era treaz și activ, și-a ridicat targa (trupul), a ieșit afară și a început să umble în fața tuturor (v. 12).
Episodul cu iertarea paraliticului simbolizează și modul cum se construiește Biserica cerească, Ierusalimul ceresc. După moartea trupului, sufletul mortului se poate căi și poate fi prezentat în fața lui Isus Cristos și reintegra în Biserica cerească (v. 11: du-te la casa ta, la sălașul ceresc pregătit de Isus Cristos în casa Tatălui; exilul devine pelerinaj), de către frații vii sau cei înviații cu prima înviere, prin acoperișul desfăcut al casei (al Bisericii cerești în șantier de construcție, până la terminarea construcției), nu pe ușă ca în timpul vieții pământești. Isus Cristos confirmă iertarea păcatelor în taina pocăinței („ți-au fost iertate păcatele”, Lc 5,20) și poruncește: ”trezește-te, ia-ți trupul și du-te la casa ta !” (cf. Mc 2,11), la casa Tatălui unde sunt multe locașuri (Io 14,2). Trezește-te, nu ridică-te, pentru că morții creștini sunt adormiți (1 Tes 4,13).
Cuvântul cheie al episodului este puterea-autoritatea (exousia) de a ierta păcatele: ”Fiul omului are putere pe pământ să ierte păcatele” (Mc 2,10); mulțimile uimite ”l-au slăvit pe Dumnezeu, care dă o asemenea putere oamenilor” (Mt 9,8; Mc 2,12); puterea Domnului era cu Isus ca să vindece în fața fariseilor și a cărturarilor (Lc 5,17). Dumnezeirea invizibilă a Fiului Omului și puterea divină invizibilă a iertării păcatelor au fost făcute vizibile de vindecarea vizibilă a paraliticului (Mc 2,10-12). Vindecarea invizibilă a sufletului prin iertarea păcatelor se face cunoscută prin vindecarea vizibilă a trupului, iar dovada vizibilă a înzdrăvenirii trupului este scularea, ridicarea patului și mersul acasă (Mc 2,11-12). La fel, credința invizibilă a paraliticului și a celor ce-l purtau, a devenit vizibilă prin faptele lor (Mc 2,5: Isus a văzut credința lor). Au depășit obstacolul mulțimii mari cale-l înconjura pe Isus, intrând în casă prin acoperiș (Mc 2,2.4).
Fără a o afirma expres ca Ioan (Io 2,11: minunea transformării apei în vin este începutul semnelor), minunea vindecării paraliticului are valoare de semn, simbol, sacrament al dumnezeirii Fiului și valoare de lucrare a Împărăției, faptă înfăptuită de Regele mântuitor.
Principiul fundamental al Bisericii creștine tradiționale este simbolismul, în varianta cea mai răspândită a icoanelor, conform duminicii trecute a ortodoxiei. Invizibilul se manifestă în vizibil. Divinul se întrupează. Spiritualul se materializează. Sensibilul este simbol al inteligibilului.
Puterea invizibilă a Tatălui de a ierta păcatele a fost transmisă Fiului. Minunea vizibilă a vindecării paraliticului (acțiune dificilă), confirmă începutul transmiterii oamenilor a puterii invizibile a iertării păcatelor (lucru ușor de spus), (Mc 2,9). Iertarea păcatelor nu trebuie însoțită continuu de o minune de vindecare fizică ca la prima iertare, la întemeierea iertării. Numai prima jertfă din templu a fost confirmată și acceptată fiind aprinsă de Dumnezeu cu minunea coborârii focului ceresc. În continuare au aprins focul jertfelor preoții levitici.
Iertarea păcatelor în taina mărturisirii, act public (v 12: în fața tuturor), nu privat, este însoțită de semne sacramentale vizibile, obiective: punerea patrafirului și a mâinii pe capul penitentului. O lege generală a economiei sacramentale este obiectivismul. Tainele acționează obiectiv (ex opere operato), realizând unire reală, nu imaginară, cu Taina Isus Cristos. Unire efectivă, reală, nu numai afectivă, subiectivă. Unire nu numai prin gând și memorie, nu numai memorial, fără prezență reală.
Un sens al cuvântului păcat este nemărturisirea (amartion), care este anulată, ștearsă de mărturisirea pozitivă a credinței în Isus Cristos și mărturisirea negativă a păcatelor proprii, nu ale altora. Așa a procedat unul dintre tâlharii răstigniți împreună cu Isus Cristos, tâlhar care s-a convertit (Lc 23,39-43).
Faptul că Isus Cristos a afirmat paternalist „copile, iertate sunt păcatele tale” (v. 5; la prezent și la trecut „ți-au fost deja iertate păcatele”, Lc 5,20), fără riturile de penitență și jertfele prescrise de Thora (v. 5), la pasiv, fără a indica de cine au fost iertate, a fost taxată de cărturari, în cuget (v. 6), dialogând în inima lor, de fapt monologând (v. 8), ca blasfemie, hulă (v. 7). Isus Cristos transformă monologul interior în dialog cu cărturarii, care nu știau că promisiunea Jubileului mesianic al iertării datoriilor-păcate, jubileu prefigurat de jubileul biblic, se realizează anticipat prin minunile, „scrisorile de acreditare” ale Fiului omului și va continua după patimă, moarte (jertfă) și înviere prin darul Spiritului Sfânt dăruit apostolilor (In 20,22-23: ”Luați Duh Sfânt: cărora le veți ierta păcatele, le sunt iertate, cărora le veți ține, sunt ținute”). Nici iertarea păcatelor dăruită de Isus Cristos nu-i fără jertfă pentru păcat. Dar jertfa este a lui Isus Cristos.
Mântuirea definitivă vestită de Isus Cristos, a fost adeverită de prima generație de apostoli, martori auditivi (și oculari), și de succesorii lor. Față de această mântuire nu putem sta nepăsători și neascultători, pentru că vom primi ca răsplată pedeapsă mai drastică decât cei care nu au ascultat ”Cuvântul vorbit” (Legea antică) vestit prin îngeri (Evr 2,2-3: apostolul zilei).
Culoarea specifică (fardul) acestei duminici este amintirea sfântului Grigore Palamas (1296-1359), episcop al Tesalonicului, apărător al ortodoxiei și al isiasmului. Conform isiasmului Dumnezeu poate fi văzut rareori și direct ca lumină dumnezeiască increată taborică, așa cum l-au văzut cei trei apostoli privilegiați, pe Isus Cristos, pe muntele schimbării la față (Mt 17,1-9), nu numai indirect mijlocit de universul simbolic (iconic).
Credința eretică este parțială. Erezie înseamnă etimologic a alege o parte. Isus Cristos este numai om sau numai Dumnezeu (erezie cristologică), nu și om și Dumnezeu. Numai un Dumnezeu Tatăl, nu și trei persoane (erezie trinitară). Numai (sola) Scriptura, nu și Tradiția divină. Numai harul, nu și canalele harului, sfintele taine. Numai credința, nu și faptele bune. Numai Cristos, nu și Trupul lui Cristos, Biserica lui Dumnezeu. Laudă numai lui Dumnezeu, nu și lui Isus Cristos, Duhului Sfânt și sfinților (erezii protestante).
Credința ortodoxă este integrală, întreagă, totală. Credința Bisericii tradiționale este conformă cu liturghia și liturghia o confirmă și exprimă (Irineu din Lyon). A fost codificată liturgic înainte de a fi codificată scripturistic, pentru că Biserica în acțiune liturgică a existat înainte ca ea să-și stabilească canonul Noului Testament (creștini înainte, nu după Evanghelia scrisă). Sfântul Grigore Palamas este apărător al ortodoxiei, al credinței întregi, care încadrează paranteza cădere – ridicare (mântuire), în marele proiect a lui Dumnezeu care începe cu creația și se termină, cu asemănarea sau îndumnezeirea, cu vederea fericitoare a lui Dumnezeu (cf. 1 Io 3,2: numai asemănătorul vede pe cel cu care este asemenea).
Vezi și textul paralel Mt 9,1-8 din Duminica 6 după Rusalii.