Apostolul: 2 Cor 11,31-12,9; Evanghelia: Lc 6,31-36
Evanghelia acestei duminici (Lc 6,31-36), despre gradele și caracteristicile iubirii, face parte din discursul lui Isus Cristos de pe câmpie, podiș (Lc 6,17-49), care are corespondent în predica de pe munte din evanghelia lui Matei (Mt 5,38-48).
În sfânta Scriptură găsim trei nivele de iubire, milostenie, binefacere. Primul nivel de iubire, specific iudaismului primitiv, este exprimat prin formula: „să-l iubești (agape) pe aproapele tău și să-l urăști pe dușmanul tău” (Mt 5,43). Aproapele era membrul comunității iudaice. Dușmani erau cei care puneau în pericol existența personală (adversarii personali), cei ce luptau împotriva poporului lui Dumnezeu, adversarii politici sau militari (Ex 15,6.9) sau prigonitorii credinței (Mt 5,44). Ura dușmanilor nu este prescrisă în sfintele Scripturi, dar era „scrisă” în mentalitatea poporului. Când este pomenită ura: „l-am iubit pe Iacob, iar pe Esau l-am urât” (Mal 1,2-3) sau ura față de rudele de sânge (Lc 14,26), trebuie înțeleasă, nu în sens literal, ci în sensul de a iubi mai puțin rudele și mai mult pe Dumnezeu (Mt 10,37). Adică „ura” trebuie înțeleasă ca un ebraism care subliniază necesitatea unei alegeri viguroase, radicale, definitive, totale, între două opțiuni ireconciliabile, mergând până la opoziție (ură) față de cei care ar împiedica alegerea făcută. Așa avem exemplul lui Avraam, gata să-și sacrifice fiul din ascultare și teamă de Dumnezeu (Gen 22,2-12) și exemplul leviților, lăudați de Moise (Deut 33,9) pentru atitudinea lor după episodul cu vițelul de aur, când și-au sacrificat rudele predându-se în slujba Domnului (Ex 32,27-29).
Al doilea nivel de iubire, iubirea naturală, rațională, iubirea dintre rude, iubirea prietenească (philia), comună și de aceea nedesăvârșită, sau iubirea divină (agape) redusă la reciprocitate, este specifică iudaismului evoluat (vameșilor: Mt 5,46), păgânilor (Mt 5,47) sau păcătoșilor (vv. 32-33). Acest nivel de iubire este formulat astfel: iubiți pe cei care vă iubesc, faceți bine celor ce vă fac bine (vv. 32-33). Măsura iubirii aproapelui este iubirea de tine însuți. În formularea Vechiului Testament: „să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Lev 19,18) sau în formularea Noului Testament: „după cum vreți să vă facă vouă oamenii, tot așa să le faceți și voi lor” (v. 31), căci aceasta este împlinirea Legii și a Profeților (Mt 7,12). Iubire egoistă, interesată, modelul iubirii aproapelui fiind tu însuți.
În formulare rabinică toată Legea veche se rezumă în formula: „ce ție nu-ți place, altui nu-i face”. Restul Legii sunt comentarii ale acestei formule. Legea lui Moise este negativă, statică, obstacol (frână) împotriva proliferării răului. Ea poate favoriza satisfacția fariseică. Nu am făcut rău, deci stau bine. Isus Cristos desăvârsește Legea adăugându-i aspectul pozitiv, dinamic, activ, fără odihnă de sabat, rezumat în formula: „după cum vreți să vă facă vouă oamenii, tot așa să le faceți și voi lor” (v. 31). Legea talionului (de la latinescul „talis”, care înseamnă „la fel”), se definește negativ prin faptul că răul primit este răsplătit (răzbunat) cu rău proporțional (Mt 5,38: ochi pentru ochi și dinte pentru dinte, cf. Ex 21,24-25; Lev 24,19-20; Deut 19,21). Definită pozitiv, legea talionului, se exprimă prin faptul că binefacerea primită este răsplătită (plătită) cu binefacere proporțională. Misticii precizează că cel care zboară dacă se oprește, cade.
Al treilea nivel de iubire, iubirea divină, totală, cu sacrificii, de bună voie (liberă), iubirea iubitoare de caritate (agape), specifică creștinătății, este iubirea tuturor, mai ales a dușmanilor și a celor care ne urăsc, ne blestemă și ne disprețuiesc (Lc 6,27-28), pentru că ei au mai mare nevoie de iubirea noastră. Iubirea vrășmașilor constă din facere de bine (Rom 12,20: hrană și băutură) pentru facere de rău, binecuvântare în schimbul blestemului și rugăciune în schimbul insultei și a prigoanei (Mt 5,44). În plus iubirea dușmanilor este sigur dezinteresată pentru că dușmanii sigur nu ne răsplătesc.
Izvorul și modelul iubirii universale este iubirea Tatăl ceresc, care dăruiește cele necesare agriculturii, adică „face să răsară soarele său peste răi și buni și să ploaie peste drepți și nedrepți” (Mt 5,45), și ne-a dăruit și pe Fiul său (Io 3,16: „astfel a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul său Unul-născut l-a dat”) și iubirea Fiul Tatălui din ceruri, Isus Cristos, care ne recomandă „să vă iubiți unii pe alții, precum v-am iubit eu și voi să vă iubiți unii pe alții!” (Io 13,34; 15,12). Iubirea desăvârșită, jertfelnică, dezinteresată, are izvor și model în iubirea lui Isus Cristos, care ne-a iubit „până la capăt” (Io 13,1), până la dăruirea totală (Io 15,13: „nu are nimeni o iubire mai mare decât aceasta: să-și pună cineva viața pentru prietenii săi”).
Cu iubire divină, „nebună”, universală noi suntem mereu datori (Rom 13,8), pentru că suntem egoiști, nu suntem în stare de sacrificiu suprem, nu dăm totul. Numai Isus Cristos, iubitor de oameni (îndrăgostit de oameni), nu-i dator față de noi cu iubire, pentru că a iubit total, până la capăt, a dat totul, dându-și viața pentru noi.
În căsătoria creștină indisolubilă (ucenicie și călugărie de familie), în care soțul iubitor și soția ascultătoare devin o singură carne, soția luată trebuie ținută, nu poate fi lăsată (Mt 19,3-9). Iubirea și dăruirea reciprocă trebuie să fie totale, încât soțul devine stăpân pe trupul soției și soția stăpână pe trupul soțului (1 Cor 7,4). În călugăria creștină de biserică, monahul dăruiește, prin intermediul săracilor, toată viața (nu zeciuială) lui Cristos Dumnezeu (Mt 19,21), care la rândul său a dat totul. Dacă nu dăruim totul, rămânem cu datorii, pe care cerem zilnic să ne fie iertate, precum și noi i-am iertat pe datornicii noștri, care la rândul lor nu ne-au dăruit totul (Mt 6,12).
Isus Cristos anulează opoziția psihologică și politică dintre aproapele (de iubit) și dușmanul (de urât). Iubirea divină anulează dușmănia. Dușmanul devine aproapele meu, iar eu „aproapele aproapelui meu” (cf. Cristian Bădiliță), ca samariteanul milostiv. Iubirea divină „nebună” ne face să devenim icoane ale lui Dumnezeu, asemenea lui, divinizați (1 Io 3,2), fii celui Preaînalt, milostivi, compătimitori (v. 36), perfecți, desăvârșiți (Mt 5,48) sau sfinți (Lev 19,2), ca întreit Sfântul (Is 6,3). Cuvintele, milostivi (compătimitori), desăvârșiți (perfecți) sau sfinți, sunt echivalente.
Dacă ne rezumăm numai la iubirea naturală, rațională, comună tuturor oamenilor (al doilea nivel de iubire), interesată, vom avea plată imediată, proporțională, trecătoare. Iubirea divină nebună, dezinteresată, gratuită, nu primește plată imediată, dar va primi răsplată veșnică de la Tatăl cel din ceruri (Mt 6,1-4: Tatăl care vede în ascuns, va răsplăti), răsplată multă (v. 35), însutită și bonus viață veșnică (Mt 19,29). Răsplata este satisfacție, har (charis, dar), nu salar (vv. 32-34: dacă vă rezumați numai la iubirea naturală, „ce har aveți?”, har, nu mulțumită sau merit, cum traduc unii), ceia ce n-au înțeles primii lucrători salariați (tocmiți, angajați) ai viei (Mt 20,1-16). Plata lucrătorului salariat este datorie (obligație contractuală), nu har (Rom 4,4: celui care face fapte plata i se socotește ca datorie, nu ca har).
Găsim în predica de pe munte sau de pe câmpie trei caracteristici ale iubirii creștine (agape): universalitate, libertate și gratuitate. Universalitatea, adică iubirea tuturor, mai ales a celor greu de iubit, a dușmanilor și a celor care ne urăsc și ne blestemă (Lc 6,27-28). Libertatea, exprimată prin întoarcerea obrazului stâng după lovirea ofensatoare cu dosul palmei pe obrazul drept (Mt 5,39). Sau celui ce pretinde în proces cămașa (haina dedesubt) lasă-i și haina de deasupra (Mt 5,40; haina de deasupra nu putea face obiectul unui proces, cf. Ex 22,25; Deut 24,12) sau invers adăugarea cămășii la haina de deasupra luată cu forța (Lc 6,29). Sau adăugarea unei mile (1478 m) în plus la corvoada de a merge o milă (Mt 5,41). Gratuitatea, definită prin împrumutul fără dobândă și cu perspectiva iertării datoriei, nu cu gândul că și tu vei fi împrumutat când vei avea nevoie (v. 34). Împrumutul cu dobândă (cămătăria), interzisă la evrei (Deut 23,19), este prostituție. Prin iubirea liberă (care transformă constrângerea în libertate) și gratuită se transformă răpirea, furtul și datoria în dar. Atunci răpitorul, hoțul sau datornicul nu mai sunt vinovați, sunt iertați. Dacă ești generos (altfel tot pierzi), iubind desăvârșit, vei primi răsplată mare, înfierea divină, devenind fiu al Celui Preaînalt, care este bun, îngăduitor, nu doar cu cei recunoscători și buni, ci și cu cei nerecunoscători și răi (v. 35).
Există și iubire sensibilă, erotică (eros, numit de greci „demonul desfrânării”), iubirea instinctivă dintre bărbat și femeie (Est 2,17: Estera a fost iubită de împărat mai mult decât celelalte femei) și iubire fraternă (philostorgoi), dintre rude, dintre frați, dintre părinți și copii (Rom 12,10).
La reexaminarea lui Petru ca ucenic și investirea lui ca „păstor” (Io 21,15-17), Isus Cristos înviat l-a întrebat de trei ori dacă-l iubește mai mult decât ceilalți apostoli, cum a promis (Lc 22,33: „Doamne, cu tine sunt pregătit să merg și în temniță și în moarte”). La primele două întrebări Înviatul a folosit verbul „agapein”, verbul iubirii divine, totale. La a treia întrebare, a coborât ștacheta pentru a-l putea promova, și a folosit verbul iubirii prietenești, ”philien”, verb folosit de Petru în fiecare răspuns. Petru, după experiența celor trei renegări, nu s-a considerat capabil de iubirea agapică. A afirmat că Isus îi cunoaște sentimentele și a răspuns, cu umilință, sfială și prudență, declarându-și de trei ori numai iubirea prietenească (phlia). Isus Cristos i-a prorocit lui Petru că se va maturiza și va fi capabil de iubire agapică, când va fi arestat și răstignit (Io 21,18-19: când vei îmbătrâni, îți vei întinde mâinile și altul te va încinge și te va duce unde nu vrei; a spus acestea ca să arate prin ce fel de moarte îl va slăvi pe Dumnezeu ).
Apostolul Pavel, ucenic desăvârșit a lui Isus Cristos, a iubit pe toți cu iubire divină, agapică, universală (2 Cor 12,13-15), renunțând la salar, la întreținere din partea beneficiarilor Evangheliei propovăduite, plată la care avea dreptul (1 Cor 9,12-14). Iubind universal și iertând datoria întreținerii, Pavel a fost răsplătit încă din viața aceasta cu darul răpirii până la al treilea cer, în rai, unde a avut viziuni și revelații de la Domnul, revelații despre care nu se poate grăi (1 Cor 12,1-4: apostolul zilei).