Apostolul: Evr 11,9-10.32-40; Evanghelia: Mt 1,1-25
Genealogia și nașterea lui Isus Cristos sau bunavestirea lui Iosif (Mt 1,1-25), aparțin evangheliei copilăriei lui Isus Cristos (Mt 1,2-2,23; Lc 1,5-2,52). Genealogia din Mt 1,1-17 (cf. Lc 3,23-38), pe linie regală, pentru că conține pe David (v. 1; Rom 1,3: Isus născut din sămânța lui David, după trup), indică funcția regească a Mântuitorului, fiul lui David și fratele evreilor. Matei se oprește la Avram, înscriindu-l pe Isus în istoria poporului ales. Luca pune genealogia după botezul lui Isus și urcă arborele genealogic până la Adam, fiul lui Dumnezeu, confirmând afirmația de la botez „tu eşti Fiul meu iubitul” (Lc 3,22), Noul Adam. Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului (Dan 7). Fiul lui Adam și fratele tuturor oamenilor indică vocația universală a creștinismului. Genealogiile aveau funcție de registre de stare civilă.
Cuvântul „genesis” care înseamnă: origine, naștere, genealogie, spiță, istorie, este greu de tradus printr-un singur cuvânt. El trimite la prima carte a sfintei Scripturi și sugerează căci cu Isus Cristos începe o nouă geneză care o reia și perfecționează pe prima. În Isus, descendentul lui Avram și David (v. 1), se împlinește făgăduința făcută lui Avram, că se vor binecuvânta în el toate neamurile (Gen 12,1-3; cf. Gal 3,8.16) printr-o descendență pământească cât nisipul pământului (Gen 13,16: evreii) și una cerească cât stelele cerului (Gen 15,5: creștinii) și făgăduința făcută lui David că-i va înveșnici împărăția și scaunul de domnie (2 Sam / 2 Re 7,12-16 LXX). Alianța cu Avraam, confirmată de consumarea prin foc a animalelor despicate, semn al acceptării (Gen 15,17), confirmată cu sigiliul în carne prin tăierea împrejur (Gen 17,23-27), reconfirmată după jertfirea singurului fiu Isaac iubitul (Gen 22), prefigurează noua alianță confirmată prin jertfa singurului Fiu a lui Dumnezeu Iubitul (Mt 3,17), alianță în care se intră prin botez (moarte și înviere; Gen 15,11 LXX: Avram între animalele despicate, deci mort și viu), mir sau confirmare (pecetea, sigiliul Duhului Sfânt) și cuminecare (participare la jertfa Iubitului).
Avram prin credință s-a așezat în țara făgăduinței, ca străin și călător (a locuit în corturi), pentru că aștepta cetatea proiectată și construită de Dumnezeu, Ierusalimul ceresc (Evr 11,9-10: apostolul zilei). În cetatea cerească accesul l-a deschis Isus Cristos prin moartea, învierea și înălțarea sa la cer, pentru toți care au sperat să dobândească o „înviere mai bună” decât reanimarea (Evr 11,35), să aibă parte de „prima înviere”, de învierea lui Isus Cristos.
Cartea (biblos) neamului sau lista genealogică (cf. Gen 2,4; 5.1), se împarte în 3 secțiuni de câte 14 generații (v. 17): de la Avram la David (vv. 2-5), când regalitatea a fost consacrată de Spiritul lui Dumnezeu; de la David până la catastrofa exilului babilonian (vv. 6-11), cauzată de infidelitatea față de alianța divină; de la exilul babilonian până la Iosif (vv. 12-16), pentru a arăta că nimic nu poate împiedica realizarea planului divin.
Numărul 14 = 2×7. De 3 ori 14 generații este egal cu de 6 × 7 generații. Isus Cristos apărând la sfârșitul a 6 serii de 7 generații, inaugurează a 7 serie, prin care se realizează plinirea vremii (Gal 4,4). Altă semnificație simbolică numerică. Numărul 14 = 10+4, adică plinătatea (10) împiedicată de omenești imperfecțiuni (4). În plus de 3 ori 14 fac 42, număr care indică în sfintele Scripturi, un timp de tensiune, speranță și așteptare a intervenției divine. Vezi, 42 de luni, adică 3 ani și jumătate sau 1260 de zile în Apoc 11,2; 12,6.14; 13,5.
Conform gematriei (codificarea unui nume prin valoarea numerică a literelor care-l compun), cheia listei genealogice din Mt 1,1-17 este regele David, al patrusprezecelea nume din prima secțiune de 14 generații. Numele David în ebraică este compus din trei consoane: D(4), W(6) și D(4), cu valoarea numerică din paranteze. Suma celor trei consoane este 4+6+4=14, „numărul lui David”. În plus, 42 (suma numelor din lista genealogică) este egal cu 3 (numărul consoanelor din numele David) înmulțit cu 14 (numărul lui David; cf. Cristian Bădiliță).
Arborele genealogic conține bărbați păcătoși și 4 femei păcătoase sau străine. Thamar (v. 3), care a atras pe Iuda la incest (Gen 38,12-26). Rachab (v. 5), prostituata din Ierihon (Ios 2). Ruth (v. 5), străină moabită exclusă din adunarea Domnului împreună cu moabiții și amoniții (Deut 23,3), pentru că erau descendenții fetelor incestuoase ale lui Lot (Gen 19,30-38). Femeia lui Urie (v. 6), Betșeba, adulteră și complice moral la asasinarea soțului Urie ( 2 Sam / 2 Re 11 LXX). Prin cele 4 femei (4, numărul neîmplinirii și al așteptării, cf. multiplului 40), Dumnezeu asumă tot păcatul omenirii pentru a-l anula cu a cincia femei, Fecioara Maria (5, numărul împlinirii și al perfecțiunii, cf. multiplului 50). Prezența de persoane păcătoase în genealogie ne învață să nu ne bizuim pe strămoși, ca evrei care se lăudau că sunt strănepoții lui Avram fără a face faptele lui (Io 8,39), ci pe realizările și pe virtuțile proprii.
Prin Iosif, bărbatul Mariei (v. 16), (sau mai corect logodnicul Mariei pentru că încă nu erau împreună: v. 18), tatăl adoptiv a lui Isus Cristos și fiul lui David (v. 20) și Isus Cristos este din seminția lui David după trup (Rom 1,3), deci de spiță regală și mesianică.
Maria înserează pe Fiul lui Dumnezeu în natura umană. Iosif îl înserează într-o familie, în societatea umană și în istoria mântuirii cu fuga în Egipt. Îi dă un nume și-l înserează într-o genealogie umană, în „scara generațiilor”, scară văzută odinioară în somn de Iacob, în locul care era casă a lui Dumnezeu și poartă a cerului (Gen 28,10-17).
Duminica trecută am amintit pe toți strămoșii lui Isus Cristos, pe poporul Israel, logodnica lui Mesia, și în mod special pe sfinții și drepții Vechiului Testament care au trăit în așteptarea Mirelui Mesia. Duminica aceasta amintim pe părinții lui Isus Cristos, rudele de sânge sau adoptive prin intermediul Mariei și a lui Iosif.
Isus Cristos a fost născut din Maria (v. 16), fără a indica de cine a fost născut, cum este indicat în restul genealogiei, fapt care sugerează o naștere specială. Minunea nașterii din fecioară și de la Duhul Sfânt a fost revelată numai Mariei (Lc 1,35) și lui Iosif (v. 20). Nu a fost revelată și evreilor pentru a nu-i scandaliza, de aceia ei l-au considerat pe Isus Cristos fiul lui Iosif (Io 1,45; 6,42), iar Matei face genealogia lui Iosif, a tatălui (adoptiv) după obiceiul evreiesc.
Iosif, logodnicul Mariei, nu a fost gelos. Dar fiind drept nu voia să legitimeze un păcat și nici s-o facă de ocară pe Maria (să o dea în vileag) și de aceea a hotărât în ascuns (singur) să o părăsească (v. 19: nu „să o părăsească în ascuns”, cum traduc unii). S-a frământat cu gândul să o părăsească pe Maria, să o dezlege de legământul viitoarei căsătorii, până ce îngerul Domnului, adică Dumnezeu prezent iconic în cel trimis (la fel, Isus este prezent iconic în apostoli, cf. Lc 10,21), i-a corectat hotărârea luată în ascuns, dezvăluindu-i minunea zămislirii de la Duhul Sfânt și sfătuindu-l să o ia acasă, să o accepte (paralabein, verb al tradiției divine), pe Maria ca soție legitimă în fața comunității (v. 20).
Iosif fiind concentrat și ocupat cu gândurile pe care le frământa, îngerul nu a putut să-i vorbească în timpul zilei. A așteptat noaptea și i-a vorbit în vis (la profeți visul era un vehicul al revelațiilor divine), arătând-i că îi știe gândurile secrete pe care le frământa (v. 20). În schimb lui Zaharia (Lc 1,11), Mariei (Lc 1,28) și păstorilor (Lc 2,9), ne preocupați obsesiv cu gânduri, îngerul a putut să le vorbească când erau treji.
Nici Maria și nici îngerul Domnului nu l-au vestit pe Iosif înainte ca minunea zămislirii feciorelnice să fie vizibilă, pentru ca Iosif să accepte mai ușor rolul de tată adoptiv și să nu pățească ca Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul, care s-a îndoit și a rămas mut (Lc 1,20).
Iosif a fost însărcinat cu o funcție paternă, care va începe cu punerea numelui de Isus, Yohoshua, Yahve dreptatea noastră, adică Dumnezeu vine în ajutor, Dumnezeu mântuiește, îndreptățește. Numele indică o funcție mesianică religioasă, nu politică, pentru că mântuiește pe poporul său de păcatele lor (v. 21), nu eliberează de robia romană.
Cele anunțate de înger nu au fost o hotărâre în ultimul moment. Au fost proiectate de Domnul și anunțate de multă vreme prin profetul Isaia (v. 22), care a zis: „iată, fecioara, parthenos (tânăra, almah, în TM) va lua în pântece și va naște un fiu, și-i vor pune numele Emmanuel” (la plural, nu numai Iosif, cf. v. 21, ci și Maria, cf. Lc 1,31), cu noi este Dumnezeu (v. 23; cf. Is 7,14 LXX, unde avem persoana a doua singular, „îi vei pune nunele”). Profetul Isaia spunea că însuși Domnul va da un semn (Is 7,14). Ce semn dumnezeiesc am avea dacă nașterea ar fi fost după legile firii, din tânără căsătorită, și nu minunată, din fecioară, se întreabă sfântul Ioan Gură de Aur. Tot el lămurește de ce Matei vorbește de numele Isus (Dumnezeu mântuiește), iar Isaia de numele Emmanuel (cu noi Dumnezeu). Din faptele săvârșite de Isus Cristos, rezultă că Dumnezeu este cu noi într-un mod nou și deosebit de cum a fost până acum. Când fapta (mântuirea) definește mai bine decât numele (Emmanuel) persoana, atunci se dă persoanei și numele faptei (Isus).
Iosif devine colaborator, „conlucrător”, al tainei divine și „complice” al Spiritului Sfânt și al Mariei, pe care nu a cunoscut-o până a născut un fiu (vv. 24-25). „Până” (v. 25) indică că Maria era fecioară când a născut și nu indică nimic despre ce s-a petrecut după nașterea pruncului Isus. Dacă Maria a avut fii după nașterea lui Isus Cristos, de ce Domnul a încredințat-o ucenicului pe care-l iubea (Io 19,26-27) ? Așa numiții frații și surorile lui Isus Cristos (Mc 6,3; Mt 13,55; Io 7,5), nu sunt nicăieri numiți fiii și fiicele Mariei. Numai Isus Cristos este numit fiul Mariei (Mc 6,3). Nu evangheliști, ci oamenii vorbesc de frații Domnului și de Isus Cristos ca fiul lui Iosif, deși nu era decât fiu adoptat a lui Iosif (Io 6,42; Lc 4,22; Mt 13,55).