Pentru a domina viețuitoarele creației, în a șasea zi a fost plăsmuit omul ”prin sfat” (Gen 1,26), din pulberea roditoare a pământului (trupul omului) și din suflarea de viață (spiritul omului) ca ființă vie (sufletul omului), în afara Edenului (Iez 31,9 LXX: grădina desfătării lui Dumnezeu) și apoi a fost mutat înăuntrul grădinii pentru a o cultiva și păzi (Gen 2,7-8.15). Fiind încă ”prunc” (nu robot), destinat să crească în asemănarea cu Dumnezeu prin liberă colaborare, Dumnezeu i-a dat următoarea poruncă (sfat prietenesc): ”ia și mănâncă din orice pom din grădină, dar să nu mâncați din pomul prin care se pot cunoaște binele și răul; că în ziua când veți mânca din el, de moarte veți muri” (Gen 2,16-17 LXX).
Șarpele cel vechi, Balaurul cel mare, Diavolul (Dezbinătorul), Satana (Acuzatorul) (Apoc 12,9), a amăgit-o pe Eva stârnindu-i curiozitatea și a convins-o să nu țină cont de sfatul lui Dumnezeu și să mănânce, împreună cu Adam, înainte de vreme, din ”pomul aflării a ce se poate ști despre bine și rău” (Gen 2,9). În loc să-și recunoască greșala și să-și ceară iertare, Eva și Adam s-au îmbrăcat cu frunze de smochin și de frică s-au ascuns printre pomii din Paradis. Dumnezeu încearcă prima lecție de psihoterapie spre ai ajuta să-și recunoască vina și să se căiască. Dar nu a reușit pentru că Adam a dat vina pe Eva și indirect pe Dumnezeu (femeia pe care mi-ai dat-o), iar Eva a dat vina pe Șarpe (Gen 3). Ascunderea și învinuirea altora sunt cele două mecanisme de îndreptățire a omului căzut.
Ca răul să nu fie etern, cu iubire de oameni, Dumnezeu a anunțat principala consecință a căderii, moartea provizorie a trupului prin separarea de suflet, după o supravețuire pământească limitată asigurată prin agricultură bărbătească (cultivarea pământului cu trudă) și agricultură femeiască (cultivarea pruncilor cu durerile nașterii). Pentru a supravețui mai comod în condițiile căderii și a indica că au căzut din asemănarea cu Dumnezeu în asemănarea cu animalele, Dumnezeu a îmbrăcat pe Adam și femeia sa cu ”tunici de piele”, expresie ce concentrează toată antropologia omului căzut (cf. P. Nellas, Omul animal îndumnezeit, Deisis, Sibiu 1999, pp. 65-122).
- Căderea omului în animalitate.
După cădere omul s-a ascuns printre pomii din grădina Edenului și s-a îmbrăcat cu frunze de smochin (Gen 3,7-8), ceia ce ar sugera că omul ar fi căzut în vegetativ, în asemănarea cu plantele. Dar Dumnezeu a intervenit și a îmbrăcat pe om în veșminte (tunici) de piele (Gen 3,21), pentru a indica că omul a căzut din asemănarea cu Dumnezeu în asemănarea cu animalele, în animalitate.
Sfântul Maxim Mărturisitorul (Răspunsuri către Talasie 43, Filocalia 3, Humanitas, București 1999, pp. 154-155) identifică pomul vieții cu cunoașterea inteligibilă, iar pomul prin care se poate cunoaște binele și răul cu cunoașterea sensibilă, senzorială, animalică (nu senzația poate deosebi binele de rău ci discernământul). Cunoașterea senzorială, specifică animalelor, sesizează și distinge numai plăcerea și durerea, identificând plăcerea sensibilă cu binele iar durerea cu răul. Prin urmare pomul cunoașterii binelui și răului este pomul ”bălțat” al plăcerii și durerii senzoriale. Căutând plăcerea identificată cu binele și fugind de durere identificată cu răul, omul intră într-un cerc vicios pentru că Dumnezeu a amestecat plăcerea cu durerea.
Să vedem și alte semnificații ale căderii omului în păcat, nu numai ”strămoșesc” ci mereu actual, descrisă în cartea Genezei capitolul trei. Vom prezenta căderea omului în animalitate ca: neascultare; neabstinență; alegerea părții; virusare; lovitură de stat.
a). Căderea omului ca neascultare.
Dumnezeu Creatorul întregului univers (sensibil și inteligibil) în atotștiința sa știa bine ce e bine și ce e rău pentru om făptura sa. Viața asigurată prin hărănirea din pomul vieții din mijlocul grădinii era binele suprem. Moartea simbolizată prin hărănirea numai din pomul prin care se poate cunoaște binele și răul (Gen 2,17) era răul suprem. Porunca (pedagogul înstrăinării de rău) sau mai bine zis avertismentul lui Dumnezeu care nu neagă libertatea ci indică direcția bună (binele fără rău), îl făcea pe om să conștientizeze condiția sa de creatură ”asemenea” lui Dumnezeu, nu ”ca” Dumnezeu. Neascultarea constă în nu a lua în seamă porunca lui Dumnezeu și a accepta alternativa mincinoasă a Șarpelui, crezându-se liber de a decide singur, fără Dumnezeu, autonom, ce e bine și ce e rău, auto-îndumnezeindu-se (autonomia față de rău, nu față de Dumnezeu, e bună). Astfel protopărinții au atentat la suveranitatea Creatorului căzând în orgoliu luciferic în care căzuse și cel Viclean.
Condiția de creatură a omului și prin urmare de proprietate a lui Dumnezeu (rob nu serv sau slugă) implică lipsa proprietății private (sărăcia), precum și ascultarea de Dumnezeu prin renunțarea la voința proprie (autonomie) și împlinirea voinței lui Dumnezeu Stăpânul.
b). Căderea omului ca neabstinență.
Spre deosebire de post alimentar care înseamnă o diminuare a cantității (legată de stomac), a calității (legată de limbă, gust) și a diversității alimentelor (legată de banchet), ținând cont de nevoie și nu de plăcere, abstinența înseamnă renuțarea la anumite alimente. De exemplu, renunțarea la carne a vegetarienilor. Protopărinților Dumnezeu nu le-a cerut să postească. Au putut mânca chiar după ”plăcere” din toți pomii grădinii desfătării lui Dumnezeu care erau estetici (plăcuți la vedere) și comestibili (Gen 2,9.16). Dumnezeu le-a cerut să se abțină de a mânca din pomul prin care se poate cunoaște binele și răul, pom care părea și el estetic și comestibil și în mod mincinos de folos înțelegerii, adică să deschidă ”ochii minții” (Gen 3,6). De fapt pomul prin care se poate cunoaște binele și răul s-a dovedit capabil să deschidă numai ochii trupului (Gen 3,7) și a constata ”goliciunea” (existența găunoasă fără Dumnezeu) și căderea în existență găunoasă la care l-a adus neabstinența provizorie, împătimitoare.
c). Căderea omului ca alegere a părții.
În grădina desfătărilor lui Dumnezeu (Iez 31,9), Adam și Eva au avut acces la totalitate. Puteau să mănânce din toți pomii grădinii (Gen 2,16). Ne ținând cont de avertismentul lui Dumnezeu ei aleg numai ”unul” (partea), pomul prin care se poate cunoaște binele și răul, renunțând la totalitate, la întreg, la plinătatea pe care o oferea Paradisul. Din punct de vedere gnosologic partea pe care au ales-o este cunoașterea numai senzorială, materială, animalică, simbolizată de pomul aflării a ce se poate ști despre bine și rău.
La fel vor face toți fii risipitori ai Tatălui ceresc care în locul totalității (întregului) din casa părintească, dătătoare de viață veșnică (Lc 15,31: tot ce are tata este și a fiului), vor alege înainte de vreme ”partea” lor de moștenire (Lc 15,12), proprietatea privată. Dar cu ”partea” se ajunge la ”moartea” sărăciei, robiei și singurătății, nu la adevărata bunăstare, libertate și comuniune, realități asigurate individual numai în casa tatălui: bunăstarea (haina nouă), libertatea (încălțămintea) și comuniunea (inelul); și comunitar prin participarea la banchetul părintesc.
d). Căderea omului ca virusare.
Planurile (programele) lui Dumnezeu de funcționare a creației în vederea îndumnezeirii ei, au fost alterate de Vicleanul prin virusul înșelător al minciunii cosmetizate și prezentate ca adevăr absolut. Șarpele cel șmecher, criminal și mincinos, tatăl minciunii (In 8,44), s-a prezentat Evei ca deținătorul adevărului, făcându-l indirect pe Dumnezeu mincinos. Diavolul a accesat dialogul cu Eva cu o întrebare eronată: ”de ce a spus Dumnezeu să nu mâncați din nici un pom din grădină” (Gen 3,1). Eva acceptă dialogul (după accesarea dialogului virusarea urmează sigur), precizând că pot mânca din toți pomii cu excepția pomului din mijlocul grădinii (Gen 2,9: a confundat Eva pomii ?), din care dacă ar mânca ar muri (Gen 3,2-3). Asigurându-o pe Eva că nu vor ”muri de moarte”, Șarpele inventează o explicație personală mincinoasă interdicției: teama lui Dumnezeu de a fi egalat (Gen 3,4-5). Explicația pare plauzibilă, rațională, dar neadevărată, cum ”raționale” și neadevărate (variate) sunt explicațiile istorico-critice moderne.
Fiul lui Dumnezeu, Adevărul întromenit, ”Informaticianul” ceresc, prin întruparea, patima, moartea și învierea sa (taina mântuirii) a corectat programele lui Dumnezeu virusate de cel Viclean. Evanghelia Domnului Dumnezeului și Mântuitorului nostru Isus Cristos, propovăduită cu puterea de sus a Spiritului Sfânt, este principalul program antivirus pentru buna funcționare a programelor lui Dumnezeu cu privire la natură, societate și umanitate.
O Evanghelie (doctrină creștină) incompletă, suspectată de ne istoricitate prin metoda istorico-critică (creștinii au inventat istorisirile evanghelice) sau virusată cu erezii, în loc să îndrepte strică și mai rău planurile lui Dumnezeu. De aceea Biserica creștină tradițională ține mult la ”taina cea mare a dreptei cinstiri de Dumnezeu” (ortodoxie), îmbrăcată cu haina adevărului țesută din teologia cea de sus și propovăduită de apostolii și părinții Bisericii (Condacul, Duminica șapte a Paștilor).
e). Căderea omului ca lovitură de stat.
Înainte de cădere omul în structura sa trihotomică (trup, suflet și spirit) era coordonat și condus de spirit. Spiritul omului împreună cu mintea și rațiunea se hărăneau din Dumnezeu și omul ”conversa” cu Dumnezeu contemplându-l. Sufletul omului trăia hărănindu-se din spirit, iar trupul hărănindu-se din suflet. Astfel omul era autonom nu față de Dumnezeu ci față de mediul înconjurător în care i-a fost dat să trăiască stăpânind peste vețuitoare (Gen 1,28).
Din punct de vedere al structurii omului, căderea ar consta dintr-o lovitura de stat a trupului împotriva spiritului. Spiritul a fost detronat și trupul a luat conducerea omului, antrenând și schimbarea raporturilor dintre trupul, sufletul și spiritul uman. Astfel spiritul omului detronat a fost separat de Dumnezeu și determinat să trăiască pe seama sufletului omului creând ”valori spirituale” (cultură). Sufletul supravețuiește pe seama trupului devenind vicios. Trupul trăiește provizoriu pe seama mediului înconjurător, a pământului din care a fost creat și în care se întoarce provizoriu prin ”prima” moarte (Gen 3,19), act de binefacere a lui Dumnezeu ca răul să nu fie etern.
- Transmiterea căderii omului.
Răul căderii, intrat în lume prin invidia Diavolului care a profitat de starea de copilărie și lipsa de experiență a protopărinților Adam și Eva, se transmite tuturor descendenților lui Adam pentru că Adam este prototipul și născătorul întregii umanități. Să vedem ce anume se transmite greșala, vina, păcatul personal a lui Adam (păcatul strămoșesc) sau consecințele căderii înscrise în firea omului.
Fericitul Augustin, și după el Occidentul, au susținut transmiterea păcatului personal a lui Adam (păcatul strămoșesc), fapt folosit și ca argument în favoarea necesității botezului copiilor. Augustin care nu știa grecește, s-a bazat pe traducerea latină greșită a textului din Rm 5,12: ”printr-un singur om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea și astfel moartea a trecut la toți oamenii pentru că toți au păcătuit (ef’o pantes amartion)”. ”Pentru că toți au păcătuit” a fost tradus în versiunea latină a Vulgatei cu ”in quo omnes peccaverunt”, adică ”în care (Adam) toți au păcătuit” (cf. J-C. Larchet, Teologia bolii, Sibiu 1997, p. 37).
Orientul, mai subtil, a făcut distincție între păcatul personal a lui Adam (act liber de voință) și urmările păcatului strămoșesc asupra firii, și a susținut transmiterea prin ereditate biologică numai a consecințelor căderii înscrise în firea umană, dintre care principalele consecințe sunt stricăciunea (boala, îmbătrânirea) și moartea trupului. De la Adam am moștenit numai patrimoniul genetic biologic. Sufletul este creat de Dumnezeu și dăruit omului în momentul conceperii trupului și prin urmare este nevinovat la naștere. Problema este că toți oamenii maturi păcătuiesc personal (Rm 3,23; 5,12), repetă exact (copiază) păcatul (căderea) lui Adam, păcătuiesc asemenea lui Adam (Rm 5,14), cu conștiință și voință libere, datorită înclinării firii umane (cugetul inimii) spre rău (Gen 6,5; 8,21), sporită de intrigile diavolilor. Așa că păcatul nu este strămoșesc (moștenit), nu este vechi fiind mereu nou, actual, proaspăt. Păcatul este împrospătat, întărit, de voința liberă a omului. Păcătuind asemenea lui Adam, ne facem părtași vinei lui Adam, fără să moștenim vina personală a lui Adam (păcatul strămoșesc) si prin urmare împreună răspunzători cu Adam de urmările căderii. În plus responsabilitatea noastră este mai mare decât a lui Adam, pentru că Adam era ”prunc” noi fiind ”maturi”. Adam nu cunoștea din experiență urmările păcatului, noi le cunoaștem. Adam a făcut un păcat, noi le facem pe toate păcatele posibile, globalizând căderea.
Articolul a fost publicat în revista electronică Oglindanet.ro, în 23 Octombrie 2011.